Competiția economică dintre Statele Unite și China

de dr. Calistrat M. Atudorei

Ascensiunea economică a Republicii Populare Chineze în ultimele patru decenii, din stadiul unei țări agrare la cel al unei superputeri economice a fost adeseori descrisă ca „spectaculoasă” sau chiar ca un „miracol”. Pentru a avea o reprezentare mai concretă asupra acestei perioade de salt economic, este util să știm că la începutul anilor 1980, aproximativ 90% dintre chinezi trăiau sub limita sărăciei.¹ În anul 1978 China a introdus o serie de reforme care au combinat metodele economiei (vestice) de piață cu cele ale controlului afacerilor de către statul chinez. Ca urmare, în prezent 99% din populație a fost scoasă complet din sărăcia extremă.² Experții Băncii Mondiale au caracterizat această creștere ca „cea mai rapidă expansiune a unei economii majore din istorie”.³ Consider că este important să subliniez că economia chineză nu este nici de tip comunist, așa cum era cea sovietică, dar nici de tip capitalist-liberal. Chinezii înșiși își definesc sistemul ca fiind o „economie de piață socialistă”⁴. Conducătorii chinezi au introdus, într-adevăr, multe reforme de liberalizare a economiei, axate pe mecanismele pieței libere, dar ei nu au permis privatizarea completă și generalizată a mijloacelor de producție și a imensului număr de companii multinaționale chineze. Dimpotrivă, au practicat o politică protecționistă a afacerilor și au impus anumite limite față de interesele și investițiile străine. Această politică economică dublată de o mobilizare extrem de disciplinată și plină de angajament a uriașei populații chineze a produs foarte rapid rezultate.

Într-adevăr, așa cum am menționat anterior în analiza economiei Uniunii Sovietice, coordonarea centralizată de stat și planificată cu strictețe a dovedit că suferă de o serie întreagă de neajunsuri majore. În URSS a survenit o îngreunare a productivității, o scădere a competitivității și o drastică scădere a flexibilității proceselor implicit necesare unei economii dinamice. Conducătorii chinezi se pare că au învățat foarte mult din erorile sistemului comunist sovietic și au căutat să nu le mai repete. Mai mult, ei au înțeles și avantajele oferite de economia de piață și prin urmare au căutat să realizeze un fel de sinteză între capitalism și socialism pe linie economică. Orice s-ar spune despre ideologia care stă la baza acestui sistem, cert este că el a dat roade. Și dă în continuare. Să vedem câteva date concrete.

În comparație cu PIB-ul din anul 1980, PIB-ul din 2020 (deci după 40 de ani) al Chinei a crescut de 77 de ori.⁵ Este ceva cu adevărat impresionant dacă ne gândim că acest salt a avut loc în doar o generație. De asemenea, PIB-ul pe cap de locuitor, considerat un indicator semnificativ pentru nivelul de trai al populației dintr-o țară, a crescut între 1980 și 2020 de 53 de ori.⁶ Chinezii de azi se declară foarte mulțumiți de progresul țării lor prin comparație cu nivelul de trai al părinților și bunicilor lor, care trăiau cu câteva linguri de orez pe zi. PIB-ul pe cap de locuitor al Chinei de astăzi este aproximativ egal cu cel din Rusia sau Turcia, dar China are 1,4 miliarde de locuitori, cam 20% din populația globului.

Aceste date devin și mai relevante atunci când le comparăm cu cele ale creșterii economice din Statele Unite. PIB-ul SUA a crescut între 1980 și 2020 de „doar” șapte ori⁷, iar PIB-ul pe cap de locuitor a crescut de „numai” cinci ori.⁸ Este mult și așa, în comparație cu situația altor țări, dar am urmărit să scot în evidență comparația față de China. Datele publice mai arată că dacă în 1980 PIB-ul SUA era de aproximativ 15 ori mai mare decât cel al Chinei, în prezent este mai mare de doar 1,4 ori. De asemenea, dacă în 1980 PIB-ul pe cap de locuitor era în SUA de 64 de ori mai mare decât cel din China, în prezent este mai mare numai șase ori. Să ținem cont în această estimare și că populația Chinei (1,43 miliarde) este net mai numeroasă față de cea a Americii (331 de milioane)⁹, ceea ce face ca sarcina obținerii unei valori ridicate a mediei să fie mult mai dificilă. La nivelul anului 2020 PIB-ul SUA a reprezentat 24,2% din PIB-ul global, iar PIB-ul Chinei a fost de 17,7%. Însă creșterea economică anuală a Chinei (8,44%) este în 2021 mai mare decât cea americană (6,39%)¹⁰, ceea ce continuă ritmul economic anterior mult mai rapid al Chinei. O imagine foarte plastică a creșterii galopante a Chinei în comparație cu America a fost dată de un articol apărut în 2014 în revista Forbes: China a folosit în trei ani mai mult beton decât a folosit SUA (cu toți zgârie-norii săi) în întregul secol al XX-lea.¹¹

Dată fiind această dinamică diferențiată a ritmurilor de dezvoltare, experții de la Oxford Economics sau de la CEBR (Center for Economics and Business Research) estimează că Republica Populară Chineză va urca pe primul loc ca putere economică a lumii undeva în perioada 2029-2030.¹²

China a fost în anul 2020 cel mai mare exportator de mărfuri din lume¹³. Marea majoritate a țărilor lumii, între care, în primul rând, toate marile puteri economice (SUA¹⁴, UE¹⁵, Japonia¹⁶, Germania¹⁷, India¹⁸, Marea Britanie¹⁹) au avut ca principală sursă de importuri China. La nivel de blocuri de state, cel mai important partener comercial al Chinei a devenit grupul celor 10 țări din Asia de Sud-Est, ASEAN²⁰. Rezultatul este semnificativ mai ales din punct de vedere strategic, dat fiind că până în anul 2020 pe primele două locuri între partenerii ASEAN (un grup de state foarte importante pe scena economică a lumii) se aflau SUA și UE. De remarcat că națiunea care a contractat cele mai mari importuri din China în anul 2020 a fost chiar SUA, dincolo de rivalitățile dintre cele două state.²¹ De altfel, relațiile economice americano-chineze au fost caracterizate într-o evaluare din februarie 2021 a Camerei de Comerț a administrației din Washington ca fiind integrate într-o legătură ce apare ca „inextricabilă în virtutea relației lor directe și a rolurilor lor interconectate în lanțul global de aprovizionare”.²² Raportul arată că investițiile bilaterale și fluxurile comerciale create între cele două națiuni au atins o valoare uriașă, de trilioane de dolari, care reflectă un angajament reciproc pe multiple planuri de colaborare. Se subliniază, de exemplu, că zeci de mii de americani lucrează în companii americane înființate în China, companii în care SUA a investit sute de miliarde de dolari. În mod similar, un raport din ianuarie 2021 al Oxford Economics admite că „SUA se bucură de multe beneficii din legăturile sale comerciale și economice cu China”. Experții respectivi țin să avertizeze că războiul economic care a început între cele două țări riscă să afecteze serios atât economia americană, cât și lumea întreagă.²³

Întrebarea firească este aceasta: care este secretul dezvoltării economice atât de rapide al Chinei? Voi oferi în acest sens două răspunsuri.

Primul este acela că după ce ofertele la prețuri mici ale Chinei (produse ieftine) au constituit o alternativă foarte atractivă mai ales pentru țările în curs de dezvoltare, cererea crescândă pentru mărfuri din China a devenit pentru multe state o reală dependență. Aceasta pentru că în multe țări creșterea economică este acum condiționată de un flux constant de importuri, iar China se dovedește a avea oferta cea mai consistentă, constantă și avantajoasă ca preț. Trebuie spus și că produsele chinezești au urcat substanțial în ultimele decade pe scara performanțelor tehnologice, care egalează acum indicii calitativi ai firmelor occidentale consacrate.

Un al doilea element care explică succesul formidabil al economiei chineze este acela că firmele străine au fost încă din anii 1980 foarte tentate să își producă marfa în China deoarece forța de muncă era extrem de ieftină și astfel profitul înregistrat din vânzările pe piața mondială (cu marca firmelor occidentale) era gigantic. Iată deci că economia de piață a funcționat aici în dublu sens. Pe de o parte a oferit enorme și îndelungate beneficii investitorilor occidentali. Atâta timp cât au obținut un substanțial profit prin afacerile lor din China, aceștia au fost foarte mulțumiți. Pe de cealaltă parte, după zeci de ani în care chinezii au preluat treptat metodele, tehnologia și știința de a produce ei înșiși mărfuri tot mai bune calitativ și mai abundente cantitativ, pare că roata avantajelor s-a întors în prezent în favoarea Chinei.

Desigur, întrebarea care creează dezbateri aprinse de câțiva ani este: preluarea patentelor tehnologice și a know-how-ului antreprenorial, fără încuviințarea proprietarilor, a fost o practică cinstită din partea Chinei? Există în acest sens numeroase acuzații pe linie de drept internațional formulate de partea americană conform cărora China se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală ale patronilor de firme care au avut reprezentanțe (puncte de lucru) în China. Pentru această speță, dar și pentru multe altele, guvernul american a început în ultimii ani să impună sancțiuni tot mai severe guvernului de la Beijing, așa cum voi detalia în continuare.

Cu privire la performanțele atinse de China, să mai remarcăm că aceasta a fost în 2020 și cel mai mare investitor din lume. Prin cele 3.400 de companii multinaționale ale sale, adică aproape la fel de multe câte există în America și Europa împreună, China a înregistrat în anul 2020 un venit de peste 700 de miliarde de dolari.²⁴ Foarte importantă este și rapida ascensiune a Republicii Populare Chineze în ierarhia marilor puteri financiar-bancare. Moneda națională chineză, numită yuan (sau renminbi), a intrat din anul 2016 în lista rezervelor valutare recunoscute internațional de către FMI, ceea ce înseamnă că poate fi utilizată în mod direct în tranzacțiile internaționale. În același timp, China deține cele mai mari rezerve valutare pe plan mondial²⁵, iar băncile chineze au ajuns să concureze cu Banca Mondială și FMI ca volum de împrumuturi. În raport cu țările în curs de dezvoltare (în special țările din Africa), China a devenit principalul creditor²⁶ oferind împrumuturi prin bănci cu un capital uriaș precum New Development Bank (fosta bancă a organizației BRICS) sau Asian Infrastructure Development Bank (AIIB). Toate aceste capacități impresionante de export de mărfuri, investiții în alte state și acordare de împrumuturi s-au concretizat și în importante proiecte economice, prin care China a pornit o extraordinară ofensivă pe tot cuprinsul lumii. Așa cum voi arăta ulterior, proiectele economice deschid de fapt ușa pentru influența politică și uneori chiar militară.

Cel mai amplu astfel de proiect, mai cunoscut cu denumirea sa din limba engleză – Belt and Road Initiative (BRI) – a demarat în anul 2013. Mai este numit adeseori Drumul Mătăsii secolului 21, ca o reiterare a rutei comerciale prin care acum 2000 de ani erau schimbate mărfuri între China, alte țări ale Asiei, Orientul Mijlociu și Europa. Noul Drum al Mătăsii este de fapt o „umbrelă” ce reunește peste 2600 de proiecte internaționale pe domenii precum comerț, construcții de infrastructură sau investiții. Așa cum îi indică și numele, inițiativa se referă la dezvoltarea proiectelor pe două ramuri: cea a drumurilor (mai exact trasee maritime) și cea a unor centuri de legătură (trasee continentale). Rețeaua de proiecte cuprinse în BRI conexează peste 100 de țări din Asia, Africa, Europa și ajunge chiar până în America de Sud. Cea mai vizibilă parte a proiectului este cea a construcției de infrastructură în țările care au fost interesate de oferta chineză. Este vorba despre căi ferate, autostrăzi, porturi, aeroporturi, poduri, centrale electrice, rețele de comunicație sau conducte de gaz și petrol. Aceste căi de infrastructură ajută foarte mult economiile interne ale statelor respective, dar pun de asemenea bazele (fizice și relaționale) prin care statele beneficiare pot conlucra ulterior mai strâns atât cu China, cât și între ele. China este interesată să își exporte abundența de mărfuri, dar și să importe resurse naturale. Prin această conectare a piețelor și accelerare în toate sensurile a ritmului tranzacțional, reprezentanții chinezi arată celor interesați că părțile implicate au șansa de a obține la rândul lor mari profituri și beneficii. Ca o dovadă a interesului și impactului pe care îl suscită noul Drum al Mătăsii, menționez că în anul 2019 președintele chinez Xi Jinping a fost primit cu mult interes de către liderii Uniunii Europene, între care cancelara Germaniei (Angela Merkel), președintele Franței (Emmanuel Macron), premierul Italiei (Giuseppe Conti) și președintele Comisiei Europene (Jean-Claude Juncker). Tema principală a discuțiilor a fost tocmai colaborarea dintre UE și China prin intermediul proiectului Belt and Road. Este semnificativ că premierul Conti a semnat cu ocazia respectivei întâlniri un memorandum de susținere a inițiativei BRI, iar președintele Macron a semnat cu Xi Jinping un contract de afaceri de 63,5 miliarde de dolari pentru lucrări efectuate de China în Franța.²⁷ O altă observație relevantă este că, așa cum arată și un raport al Council on Foreign Relations, mai multe state din elita europeană semnează contracte cu China chiar dacă nu sunt membre în BRI.²⁸ Aceasta indică în mod discret politica ambivalentă a liderilor UE, care știu pe de o parte că au angajamentul unei relații privilegiate cu Washingtonul, dar sunt în același timp conștienți că ofertele Chinei le pot aduce o creștere economică și o stabilitate internă de care au o imperioasă nevoie. În același timp, așa cum menționam și mai sus, deși oficialii de la Beijing evită să vorbească despre aceasta, propagarea relațiilor economice prin BRI pavează și calea consolidării unei influențe strategice pe plan mondial a Chinei, deopotrivă pe linie politică și de securitate.

Un alt mare proiect lansat de Republica Populară Chineză este cel intitulat Made in China 2025, care urmărește aducerea Chinei la statutul de producător de vârf în domeniul tehnologiilor moderne. Între aceste domenii au fost vizate în special tehnologia informației, robotică de ultimă generație, echipamente aerospațiale, mașini care circulă fără șofer, vehicule cu consum redus de energie sau dispozitive medicale de înaltă performanță.²⁹ Modernitatea acestor tehnologii asigură Chinei o poziție de vârf pe piața de profil, și totodată amplifică și mai mult eficiența și productivitatea economiei chineze.

Aceste proiecte, care în mod cert produc un puternic impact economic la nivel internațional, au trezit însă și multe suspiciuni cu privire la procedurile Beijingului de a contracta relațiile comerciale cu partenerii săi. Un oficial al Reprezentanței Comerciale a SUA (USTR) afirma că proiectul Made in China 2025 generează „o provocare foarte, foarte serioasă, nu doar pentru noi, ci pentru Europa, Japonia și sistemul comercial global”.³⁰ Afirmația se bazează pe un raport detaliat al USTR care arăta că prin anvergura și ambiția cu care este implementat, Made in China are potențialul de a exacerba o serie de dezechilibre ale pieței în multe dintre industriile vizate.³¹ Într-un mod chiar mai alarmant, un raport din martie 2021 al Center for Global Development din Washington semnala că împrumuturile masive pe care China le acordă țărilor în curs de dezvoltare odată cu implementarea proiectelor Belt and Road Initiative, seamănă foarte mult cu o „capcană a datoriilor”. Spre deosebire de Banca Mondială sau FMI, care acordă împrumuturi doar pe baza anumitor clauze destul de pretențioase, investitorii chinezi acordă împrumuturi cu mult mai mare lejeritate. Sigur că această disponibilitate atrage foarte multe țări în curs de dezvoltare, care nu ar putea îndeplini cerințele băncilor vestice, dar oportunitatea chineză pare să ascundă anumite probleme serioase care apar ulterior. Astfel, analiza a peste 100 de contracte ale Chinei cu alte state a relevat pentru cercetătorii americani că în spatele acestei aparente mărinimii se ascund interese politice și strategice prin care China dobândește o influență majoră în țările pe care le-a împrumutat. Raportul arată că, de exemplu, creditorii chinezi au recurs la anularea sau accelerarea anumitor condiții inițiale contractuale, ceea ce le-a permis apoi „să influențeze politicile interne și externe ale debitorilor”, care astfel deveneau limitați în „managementul suveran al opțiunilor în caz de criză”.³²

Aceste acuzații se adaugă celor de un ordin mai general, prin care oficialii americani reproșează tot mai insistent autorităților de la Beijing că în relația comercială cu Statele Unite sunt încălcate prevederile regulamentelor economiei de piață stabilite de Organizația Mondială a Comerțului. Astfel, un raport din 2019 al Serviciului de Cercetări afiliat Congresului SUA vine cu numeroase acuzații aduse administrației chineze. Iată câteva dintre acestea: folosește uneori în tranzacții o monedă subevaluată; acordă în mod neloial subvenții producătorilor săi interni (pentru a crea avantaje corporațiilor chineze în concurența de pe piața americană); impune bariere comerciale suplimentare firmelor americane care doresc să își vândă produsele în China; tolerează furtul de proprietate intelectuală, care de-a lungul timpului a adus prin cumul uriașe prejudicii economiei americane³³, în special prin creșterea deficitului comercial bilateral. Menționez că am insistat pe aceste detalii pentru că ele constituie chiar obiectul principal al unui sui generis război economic care s-a declanșat între America și China.

Astfel, în anul 2018 administrația Trump a decis să mărească tarifele la importurile din China cu 25% pentru a acoperi o parte din prejudiciul creat de „practicile necinstite ale Chinei”. Efectul a fost că la rândul său China a mărit tarifele la importurile din SUA, iar acest lanț al „pedepselor” reciproce a escaladat.³⁴ Mai mult, războiul pe linie comercială a devenit frecvent însoțit de declarații dure de ambele părți, precum și de sancțiuni economice aplicate în ambele sensuri. Însă, dincolo de toate aceste acuzații, ascensiunea economică a Chinei continuă.

La o reflecție mai profundă, succesul chinez ridică problema unei comparații sistemice între economia liberală vestică și cea liberal-socialistă a Chinei. Dacă ar fi să formulăm chestiunea într-un mod foarte pragmatic, ne putem întreba care sistem este mai eficient. De asemenea, o întrebare interesantă este și aceasta: modelul chinez poate fi – sau ar fi recomandabil să fie – reprodus și de alte state? În opinia mea răspunsurile la aceste întrebări depășesc cadrul unei analize strict economice, în termeni de investiții, perfomanță și profit. Cred că factorul decisiv care a adus eficiența practică a sistemului chinez este tipul de model social. Unul dintre principalele obiective ale Partidului Comunist Chinez este menținerea nealterată, chiar prin forță dacă este necesar, a unității poporului în direcția obiectivelor de stat. Nu sunt admise derogări. Democrația și alegerile individuale care nu sunt în consens cu libertățile acordate de partid sunt aspru sancționate. Fiecare cetățean este monitorizat foarte strict printr-un sistem electronic super-informatizat de credit social, iar autoritățile statului îl tratează (prin facilități sau restricții) în funcție de punctele acumulate. În același timp, coarda sentimentului naționalist este constant evocată de către oficialități, într-un mod care este receptat de populație, în general, ca fiind convingător. Pentru modul de viață al unui european sau al unui american acest mod de viață ar fi, în principiu, foarte greu de acceptat, fiind perceput ca o apăsătoare limitare și uniformizare socială. Dar în China funcționează. Iar această combinație a motivării populației și a coordonării ferme din partea partidului unic au generat o mobilizare și o eficiență care nu întâmpină obstacolele obișnuite din societatea vestică: frecvente controverse de interese și opinii care culminează în lupte politice nesfârșite, mari consumatoare de timp și resurse. Pe de altă parte, rapoartele despre persecuțiile la care sunt supuși „dizidenții” care mai îndrăznesc totuși să afirme că au o altă concepție decât cea a guvernului sau rapoartele despre reprimarea brutală a unor minorități etnice sau religioase indică destul de clar că China nu s-a îndepărtat foarte mult de practicile dictatoriale ale comunismului de tip sovietic. Cu toate acestea, în opinia mea, atunci când facem evaluarea modelului social chinez este necesar să ținem cont că populația Chinei a dezvoltat în timp repere ideologice foarte diferite de cele ale societății vestice. De aceea cred că este destul de impropriu să comparăm în mod obiectiv cele două sisteme sociale și prin urmare ar fi cu atât mai inadecvat să urmărim să impunem un model în detrimentul celuilalt.

Referințe bibliografice