Aspecte privind relațiile dintre Rusia și România (XIV)

.

Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea 14

*

Insula Şerpilor – teritoriu de dispută româno-ucraineană

În Marea Neagră, la 44,8 km est de Gurile Dunării, în dreptul oraşului-port Sulina, se află Insula Şerpilor, un masiv calcaros în suprafaţă de 17 ha şi un perimetru de 1973 m. Adâncimea mării în jurul insulei variază între 4 şi 25 m. În epocile medievală şi modernă, Insula Şerpilor nu a prezentat importanţă economică. Insula nu are apă potabilă, iar resursele de petrol şi gaze naturale au fost cunoscute târziu, către sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut, când președintele Richard Nixon i-a făcut cadou lui Nicolae Ceaușescu o hartă realizată din satelit a zăcămintelor de petrol și gaze din zona apelor teritoriale românești. Insula prezenta un oarecare interes strategic pentru navigaţia din zonă, farul de pe insulă ajutându-i pe corăbieri să se orienteze. Interesul strategic din jurul insulei s-a dezvoltat după anul 1948.

O veche legendă menţionează Insula Şerpilor sub denumirea de Leuce, ceea ce înseamnă Alba, în greaca veche. Conform acestei legende, pe această insulă, eroul aheean Achile ar fi avut un templu şi alte locuinţe pentru preoţii care slujeau. În anul 1823, un căpitan pe nume Kritziky a descoperit ruinele acestui templu, cu un diametru foarte mare, de formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului se afla templul propriu zis al lui Achile. Arhitectura construcţiilor de pe insulă este specifică epocii ciclopeene, asemănătoare celor din Thesalia şi Tracia, respectiv cu ziduri formate din blocuri mari de piatră, îmbinate fără ciment, fasonate cu calcar. Templul lui Achile a fost un monument de artă, înconjurat de mai multe camere, pentru funcţiile oracolului şi pentru depozitarea darurilor care se aduceau eroului.

Insula Şerpilor este amintită şi în versurile poetului exilat la Tomis, Ovidiu. Un alt scriitor antic, Maximus din Tir, scria în lucrarea Discuţii: „Achile locuieşte într-o insulă drept în faţa Istrului, în Marea Pontică. Acolo se află templul şi altarele lui Achile…” În cunoscutul său Îndreptar geografic, Ptolemeu menţiona: „Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene… şi insula lui Achile sau Leuce”.

Istoricul Gheorghe Brătianu în lucrarea Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, arăta: „…Unul din popasurile cele mai vechi este cel din insula Albă, Leuke sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului… Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi…”

Tot de legendă ţine şi faptul că unii greci antici numeau această insulă Makaron, adică „a fericiţilor”, iar unii lingvişti au tradus „Atlantis” prin „Fericire”. Arheologii sovietici care au investigat insula după anul 1948, au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite atlanţilor.

Din punct de vedere al apartenenţei sale teritoriale, Insula Şerpilor a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării, statutul juridic al insulei fiind strâns legat de cel al stăpânirii braţelor fluviului. După cum se ştie, în timpul lui Mircea cel Bătrân, în 1388, Ţara Românească a încorporat Dobrogea, gurile Dunării, inclusiv Insula Şerpilor. Există documente care atestă că, în timpul lui Ştefan cel Mare, în dreptul Insulei Şerpilor corabiile domnitorului au capturat vase de piraţi care duceau în robie tineri genovezi şi avuţii prădate din colonia genoveză Caffa.

În perioada tratatelor de la Adrianopol (1829) şi Paris (1856), care au marcat momente importante ale luptei pentru dominaţia su-estului Europei dintre Rusia şi Imperiul Otoman, Insula Şerpilor a fost menţionată ca loc de amplasare a unui far. Prin Tratatul de Pace de la Paris (1856), Rusia a pierdut posesia sudului Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad), Gurile Dunării şi Insula Şerpilor. Prin Protocolul din 6 ianuarie 1857, cele trei judeţe revin Moldovei, dar Gurile Dunării şi Insula Şerpilor sunt atribuite Imperiului Otoman. Prevederile acestui protocol au fost consfinţite printr-un tratat semnat la 19 iunie 1857, care mai obliga Poarta să întreţină farul de pe Insula Şerpilor.

După încheierea războiului ruso-româno-turc din anii 1877-1878, prin prevederile Tratatului de la San Ştefano, Rusia obţine de la Turcia o serie de posesiuni româneşti din Delta Dunării, respectiv sangeacul Tulcei (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kunstendje şi Medgidia), insulele Deltei şi Insula Şerpilor. După ce şi-a asigurat posesia acestor teritorii, Rusia le-a oferit în schimbul sudului Basarabiei revenit la Moldova prin Tratatul de la Paris din 1856. guvernul regal român, condus de Ion Brătianu, a protestat arătând că Turcia a înstrăinat ilegal Gurile Dunării prin tratatele de la Bucureşti (1812) şi Adrianopol (1829). După ce ele au revenit spaţiului românesc prin Tratatul de la Paris din 1856, au fost din nou smulse de Turcia prin Protocolul din 6 ianuarie 1857. În protestul guvernului român adresat marilor puteri se arăta că Turcia învinsă plătea Rusiei cheltuieli de război pe spatele României. Situaţia României în anul 1878, când teritoriile sale deveneau obiect de schimb între două puteri, Rusia şi Turcia, poate fi asemănată cu situaţia din anul 1940, doar că în 1940, erau în discuţie mai multe teritorii şi mai mulţi pretendenţi.

După cum este cunoscut, Tratatul de la San Ştefano a fost anulat ca urmare a faptului că unele mari puteri europene nu-şi promovaseră propriile interese. Ca urmare, a fost convocat Congresul de Pace de la Berlin (1878). Cu această ocazie, Rusia şi Germania au prezentat României două alternative: 1. să refuze să retrocedeze Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei, sau 2. să accepte şi să primească în schimb o mare compensaţie teritorială şi financiară. Parlamentul României s-a situat în unanimitate pe poziţia de a cere guvernului să nu accepte nici un fel de cesiune teritorială, sub nici o formă şi contra nici unei compensaţii teritoriale sau financiare. Delegaţia română a subliniat drepturile noastre asupra Basarabiei, precum şi angajamentul pe care şi l-a luat Rusia la Livadia, în aprilie 1877, de a respecta „integritatea teritorială a României”. Rusia a răspuns prin însuşi şeful cancelariei imperiale, prinţul Gorceakov, care cu cinismul specific reprezentanţilor marilor puteri, a declarat: „Este adevărat că v-am garantat la Livadia integritatea teritorială a ţării dumneavoastră, dar ar fi fost absurd, desigur, ca această garanţie să fie opozabilă şi Rusiei”. Nereuşind să convingă România, puterile europene au impus cedarea sudului Basarabiei către Rusia, retrocedând României Dobrogea, inclusiv cu districtul Mangalia şi cu Insula Şerpilor (art. 45-46 din Tratat).

Nerecunoaşterea de către România a dreptului Rusiei asupra sudului Basarabiei a avut o importanţă juridică internaţională, lăsând generaţiilor viitoare intact dreptul asupra lor, până în anul 1997, când conducerea României, umilă, servilă, iresponsabilă și trădătoare de țară, a recunoscut apartenenţa acestor teritorii la Ucraina, cea care a preluat de la Rusia politica imperială la Gurile Dunării.

În acelaşi timp, în 1878, Congresul de Pace de la Berlin a recunoscut drepturile legitime ale României asupra Dobrogei. Viitorul prim-ministru Ionel I.C. Brătianu scria privitor la acest episod din istoria diplomaţiei române: „România n-a voit să primească Dobrogea şi Insula Şerpilor de la Rusia drept compensaţie, ci de la Congres, ca o restabilire a unei vechi stăpâniri şi drept consacrare a unui interes european la Gurile Dunării. Iar în ce priveşte Basarabia, a vrut să se constate că cedăm cu protestare, numai înaintea forţei şi a hotărârii puterilor”.

Prin tratatele de la Paris, de după primul război mondial, Insula Şerpilor a rămas în componenţa României întregite, „România dodoloaţă” cum i-a spus un poet.

Notele ultimative redactate de guvernul sovietic al lui Viaceslav Molotov la 26 şi 27 iunie 1940, care solicitau evacuarea Basarabiei de către armata şi administraţia românească, în vederea instaurării controlului U.R.S.S. asupra acestui teritoriu, nu au făcut nici o menţiune privitoare la Insula Şerpilor. Ulterior, prin Tratatul de la Paris (1947), se stabilea că frontiera dintre U.R.S.S. şi România rămânea cea stabilită în anul 1940. Deci, Insula Şerpilor a rămas în componenţa României.

Curând după abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1947 şi abolirea monarhiei în România, s-a încheiat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală româno-sovietic, la 4 februarie 1948. Cu acest prilej, s-a decis ca părţile să procedeze la fixarea frontierelor, respectiv la delimitarea şi demarcarea acestora. În acest sens, la aceeaşi dată, s-a semnat Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, document semnat de Viaceslav Molotov şi de dr. Petru Groza. În acest cadru, în cursul primei operaţiuni, nu au apărut probleme, dar la demarcarea pe teren a frontierelor, mergându-se pe talvegul braţului Chilia, la un moment dat s-a luat drept curs al braţului o porţiune ce prelungea linia frontierei la sud de Insula Şerpilor, un canal, iar în procesul-verbal de descriere a traseului s-a menţionat trecerea acesteia la Uniunea Sovietică, fapt repetat şi în cazul altor câtorva insuliţe de pe braţul Chilia. Discuţiile ulterioare româno-sovietice, la nivel înalt, au scos în evidenţă intenţia Uniunii Sovietice de a lua României Insula Şerpilor în vederea folosirii ei în scopuri strategico-militare în zonă, ca punct de supraveghere. De atunci, cartografia sovietică a menţionat insula respectivă sub propria jurisdicţie, cartografia românească a evitat să menţioneze insula în hărţile publice, iar cartografia oficială de la Chişinău introducea insula pe hărţi, fără a menţiona cui aparţine. Protocolul de la 4 februarie 1948 prevedea că: „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de Gurile Dunării, intră în componenţa U.R.S.S.” Interpretarea juridică este evidentă: până atunci nu intrase. La 23 mai 1948, s-a încheiat un document tehnic, un Proces-verbal semnat de Nikolai P. Sutov, prim-secretar al Ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, prin care se consemna că: „Insula Şerpilor a fost înapoiată URSS de către RP România şi încadrată în teritoriul URSS”. Prin acest Proces-verbal, sovieticii au dorit să corecteze termenii Protocolului din 4 februarie 1948. Prim-ministrul Petru Groza nu a dorit să semneze acest document.

Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale sunt şi rămân neconstituţionale. Nu se puteau ceda porţiuni din  teritoriul românesc, fără aprobarea unui asemenea act din partea Parlamentului, care nu a ratificat niciodată Protocolul, după semnarea lui în 1948. Astfel de înţelegeri internaționale nu intră în vigoare la data semnării, ci numai după ratificarea lor de către parlamentele părţilor contractante. Din punctul de vedere al Dreptului constituţional românesc, atât Protocolul de la 4 februarie 1948, cât şi Procesul-verbal din 23 mai 1948 sunt lovite de nulitate şi neavenite. De jure, Insula Şerpilor nu poate fi considerată înstrăinată în 1948, dată fiind neratificarea Protocolului de către parlamentele României şi URSS.

La 25 noiembrie 1949, printr-un alt proces-verbal, s-a stabilit frontiera româno-sovietică pe Canalul Musura, aflat la vest de Braţul Chilia.

După dezmembrarea fostei URSS, Insula Şerpilor a fost preluată de Ucraina, care a moştenit tratatele care priveau spaţiul ei, în stadiul în care se aflau la data succesiunii. Ucraina, făcând uz de decizia ca apele sale teritoriale să fie de 12 mile, respectiv aprox. 20 km, a început o serie de activităţi în zonă, fără să ţină seamă de necesitatea punerii de acord cu partea română. Insula Şerpilor se află la cca. 50 km de mal, între apele teritoriale române şi ucrainene, între acestea rămânând practic o zonă de cca. 10 km, a cărei importanţă a crescut mult ca urmare a perspectivelor exploatării bogatelor pungi de petrol șigaze din subsolul Mării Negre.

În august 1949, insula a fost preluată de marinarii ruşi şi a primit o importanţă strategică foarte mare. Din ordinul lui Stalin s-a trecut la construirea unor instalaţii militare extrem de complexe. Pe insulă s-a construit o puternică bază militară de control naval şi aerian, de apărare antiaeriană şi maritimă, un heliodrom, un miniport militar, importante staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor zonale ale Ucrainei. Au fost mobilizaţi la muncă forţată un număr de mii de oameni. Într-un timp record s-a construit un port militar, un nou far şi un mare număr de buncăre subterane, unde au fost instalate echipamente radio, radar, energetice, un helioport şi mici blocuri de locuinţe. De asemenea, a fost construit un sistem ingenios de apărare. Insula este legată şi de Odesa, printr-un cablu subteran de comunicaţii. Mai târziu, toate instalaţiile au fost modernizate, iar portul a fost pregătit pentru a putea primi şi adăposti mici submarine atomice. Sistemul de radiolocaţie acoperă o zonă foarte întinsă, pe două trasee principale: 1. de-a lungul Dunării (Gurile Dunării, România, Bulgaria şi până în inima Europei) şi 2. Marea Neagră, Turcia, Grecia, Israelul, ţărmul nordic al Africii şi toată Marea Mediterană.

După terminarea lucrărilor, toţi cei aduşi la muncă forţată au fost omorâţi pentru a nu deconspira secretele de pe insulă. O inscripţie de acolo spune: „Cine n-a văzut insula o va vedea, iar cine a văzut-o, n-o va uita!”

La începutul anilor ’60, pe insulă a început un program complex de antrenare a delfinilor în acţiuni de luptă submarină. Extrem de inteligente, aceste animale au fost dresate să recunoască apartenenţa oricărui submarin sau vas de suprafaţă, după zgomotul făcut în timpul deplasării. Ataşându-li-se un ham special, cu mine magnetice, au fost dresaţi să se apropie de vasele şi submarinele, pe care le identificau că nu sunt sovietice şi să le ataşeze acestora minele. Experimentele şi dresajele au continuat neîncetat, pe toată perioada Războiului rece.

După dezmembrarea URSS, Insula Şerpilor a intrat în componenţa Ucrainei. O vreme, activităţile militare de pe insulă s-au desfăşurat în comun cu Federaţia Rusă. Pe la jumătatea ultimului deceniu al mileniului trecut, din calculatoarele strategice ale Marinei Militare Franceze, de la Toulon, au fost furate toate amprentele sonore ale submarinelor şi vaselor de suprafaţă ce străbat oceanele şi mările lumii.

După ce Ucraina şi-a intensificat activităţile militare de pe insulă, apărarea bazei militare de pe insulă a beneficiat şi de o navă tip fregată, o navă de patrulare şi două submarine.

Pe parcursul perioadei care a trecut de la ocuparea insulei de către sovietici, România a purtat o serie de tratative cu guvernanţii de la Moscova. În anul 1958 s-a încheiat la Geneva Convenţia asupra platoului continental. Conform acesteia apele teritoriale cuprind 12 mile marine, iar platoul continental se întinde până la o adâncime de 200 m. Pe această bază, România a iniţiat negocieri cu URSS privitor la apartenența Insulei Șerpilor, începând cu anul 1967. Au fost negocieri greoaie, la aceasta contribuind şi relaţiile reci dintre liderii celor două ţări, Leonid Ilici Brejnev şi Nicolae Ceauşescu. Negocierile au durat 20 de ani, fără a putea fi încheiate. În anul 1987, ele au fost suspendate.

Pe parcursul acestor două decenii, au avut loc două importante evenimente internaţionale, privitor la problematica în discuţie. În anul 1976 a avut loc cea de a III-a Conferinţă ONU asupra dreptului mării. Conferinţa a avut rezultate favorabile intereselor României. Delegaţii români au făcut eforturi vizând elaborarea unor norme internaţionale de dreptul mării care să uşureze delimitarea platoului continental al Mării Negre cu URSS. Pe acelaşi plan se înscriu şi lucrările Convenţiei ONU asupra dreptului mării de la Montego Bay, din 10 decembrie 1982, intrată în vigoare abia în 1994, după ce a fost ratificată de 60 de state. Conform Convenţiei, s-a stabilit zona economică exclusivă la distanţa de 200 mile marine, indiferent de adâncime.

În timp de zece runde de convorbiri cu sovieticii, începute în 1967, cum am arătat, trebuie subliniat că discuţiile s-au referit la platoul continental şi zona economică exclusivă, propunerile avansate de partea sovietică fiind în trei variante: 6.000, apoi 3.000 şi, în final, 4.000 kmp. România a respins aceste propuneri, negocierile fiind suspendate în 1987.

La nivelul anului 2005, poziţia oficială a Ucrainei în problema Insulei Şerpilor a fost una care a sfidat istoria şi poziţia românească faţă de acest spaţiu, beneficiind de îngrozitorul precedent al Tratatului politic dintre România şi Ucraina din 1997, când România a cedat teritorii. Ucraina afirmă că Insula Şerpilor este teritoriu ucrainean şi, în consecinţă, nu se pot purta discuţii pe tema dreptului acestui stat asupra insulei propriu-zise, cât şi a platoului continental pe o rază de 12 mile marine în jurul său. Din punct de vedere economic, conducerea politică ucraineană aprecia că rezervele de petrol şi gaze naturale existente în subsolul platoului continental din jurul insulei constituie rezerve strategice importante pentru suportul energetic al ţării. Guvernul de la Kiev considera că din punct de vedere militar, Insula Şerpilor este un punct strategic deosebit, deoarece ansamblul militar instalat aici asigură apărarea antiaeriană a hotarului de sud al Ucrainei.

În 2004, guvernul Ucrainei a făcut un gest la limita sfidării şi a anunţat deschiderea unei bănci pe Insula Şerpilor. În acei ani ai primului deceniu al noului mileniu, ucrainenii au încercat să aducă pe insulă şi oameni şi să demonstreze existenţa în acel teritoriu a unei vieţi social-economice ucrainene. Conform reglementărilor internaţionale, pentru a avea drept la platou continental şi zonă economică exclusivă, trebuie îndeplinită condiţia existenţei unei populaţii stabile şi a unei economii proprii.

Între anii 2004-2008 la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga s-a judecat procesul intentat de România privitor la posesia asupra platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră. România a câștigat procesul. Era evident că dreptatea era de partea României, dar eu nu suspectez Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga de corectitudine[1], ci consider că sentința a fost decisiv influențată de faptul că în perioada derulării procesului România a aderat la NATO și la UE, iar Ucraina gravita încă în sfera de interese a Federației Ruse.

După lovitura de stat de la Kiev din 2014 și preluarea puterii în Ucraina de către gruparea kazaro-evreiască susținută de familia Rothschield, beneficiind de sprijinul SUA, Ucraina a fost decisă să joace la Marea Neagră rolul  determinant pe care l-a deţinut fosta Uniune Sovietică. Din acest punct de vedere, nu sunt sesizabile diferenţe de politică imperialist-agresivă. Rusia nu a acceptat această situație și, în acelașii an a revendicat și ocupat Crimeea, printr-o operațiune fulger. Operațiunea militară a fost în primul rând una de comunicare militară, care a convins unitățile militare ucrainiene să cedeze și să predea puterea. A murit un singur soldat ucrainean, care s-a speriat și a încercat să deschidă foc asupra unor militari ruși. Ulterior declanșării operațiunilor militare rusești în Ucraina, la 24 februarie 2022, influența militară ucraineană la Marea Neagră a fost anulată, până la ora scrierii acestor rânduri. În anul 2022, Insula Șerpilor a fost luată cu asalt de marina rusă și cucerită, după care militarii ruși s-au retras, iar ucrainienii au reocupat-o.

Diplomaţia ucraineană a încercat mult timp şi insistent să obţină de la Federaţia Rusă documentele şi hărţile referitoare la negocierile sovieto-române de delimitare a faliei continentale şi a zonelor economice exclusive. Kievul a apelat la instrumentele acordurilor încheiate de Ucraina în cadrul CSI. În timpul crizei româno-ucrainene legată de proiectul unui gazoduct Tuzla-Podișor, guvernul rus a dat aceste documente României. Acest cadou a fost de folos diplomaţilor români, care au argumentat cu ele la proces că Insula Şerpilor nu se ia în calcul în procesul de delimitare a platoului continental și a zonei economice exclusive, iar zona de delimitare trebuie împinsă în direcţia Ucrainei, conform unei linii de compromis acceptată de Uniunea Sovietică, la ora clarificării problematicii stăpânirii ei asupra Insulei Şerpilor.

În privinţa Insulei Şerpilor, guvernul de la Bucureşti a declarat: România nu are pretenţii teritoriale faţă de nici o ţară, deci nici faţă de Ucraina. Ca ţară semnatară a acordurilor de la Helsinki (1975), România respectă status-quo-ul politico-geografic, instituit după cel de al doilea război mondial. Litigiul (diferendul) privind Insula Şerpilor nu s-au referit la retrocedarea Insulei Șerpilor către România, ci la împărţirea spaţiilor maritime ce revin celor două state.

Când au fost demarate negocierile dintre România şi Ucraina, în 1995, pentru încheierea unui Tratat politic de bază şi a unei Declaraţii comună[2], Ucraina a interpretat poziţia României ca „pretenţii teritoriale din partea României”. Partea română, în criză de timp, datorită speranţelor, atunci deşarte, de a intra mai repede în N.A.T.O., a dorit ca traseul liniei de frontieră pe sectorul Dunării maritime să fie menţinut pe şenalul navigabil principal al braţului Chilia, până la vărsarea acestuia în mare, iar delimitarea platoului continental să se facă în funcţie de configuraţia ţărmului propriu-zis al celor două state, deci cu ignorarea existenţei Insulei Şerpilor.

În cursul a 5 runde de negocieri între cele două echipe de experţi asupra proiectului Tratatului politic de bază, au fost convenite marea majoritate a articolelor, rămânând în discuţie doar textul din preambul, referitor la frontiere şi la Pactul Ribbentrop-Molotov.

Negocierile asupra documentului cuprinzând principiile şi liniile directoare referitoare la frontieră şi la delimitarea spaţiilor marine nu au dus la nici un rezultat, datorită poziţiei ucrainene, care insistă să fie confirmate toate documentele privind traseul frontierei, încheiate de România cu fosta URSS, prin care linia frontierei pe braţul Chilia a fost trasată în defavoarea României, iar Insula Şerpilor a fost anexată de URSS.

După 23 de runde de negocieri rămase fără nici un rezultat, România a hotărât să se adreseze Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga.

Referințe bibliografice

---