.
Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea a șasea
*
La Conferința de Pace de la Paris (1919), problema atribuirii Basarabiei a constituit un element de dificultate sporită datorită faptului că această provincie, spre deosebire de Transilvania, Bucovina și Banat, nu aparținuse unui stat inamic al învingătorilor în război. De aceea, după cum am mai arătat, Marile Puteri au tratat problema Basarabiei în funcție de interesele proprii.
La 12 ianuarie 1919 s-a decis ca Rusia să nu fie acceptată ca parte a Conferinței Păcii.
În cadrul Conferinței Păcii au fost aduse în discuție argumentele de natură istorică și marile puteri au susținut alipirea întregii Basarabia la România. Cu acest prilej, George Clemenceau a spus: „S-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ținem cont și faptul că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat”. Delegația SUA, avându-l în frunte pe președintele Woodrow Wilson, a susținut că: „se recomandă ca întreaga Basarabia să fie alipită statului român. Basarabia a aparținut în trecut României și este predominant românească după caracterul ei etnic”. La 19 februarie 1919, ministerul britanic de Externe transmitea la Paris propunerea ca: „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”. Britanicii au argumentat că Basarabia a fost până la 1812 parte componentă a Moldovei, iar Sfatul Țării s-a pronunțat categoric pentru unirea Basarabiei cu România.
Succesul diplomatic al României părea unul total, dar el continua să fie subminat, dosarul chestiunii basarabene nu avea finalitate juridică și, curând, lucrurile aveau să ia o altă întorsătură. SUA și Marea Britanie și-au suspendat relațiile cu Rusia Sovietică, dar erau preocupate de a păstra punți de legătură cu această mare putere, care nu putea fi ignorată, în perspectivă istorică. Apoi, în fruntea Rusiei Sovietice se aflau evrei colaboratori ai magnaților bancheri de pe Wall Street și de la Londra: Lenin, Troțky, Zinoviev &Co. Prim-ministrul Marii Britanii, David Lloyd George, evreu, urmărea să restabilească relațiile cu această țară condusă acum tot de evrei. Prin legăturile cu Rusia Sovietică, David Lloyd George vedea o perspectivă de refacere economică a țării sale, care era secătuită din cauza efortului de război. Marile companii britanice se visau stăpâne pe bogății ale Rusiei. El a afirmat că pacea mondială nu poate fi durabilă cât timp cei 150 de milioane de locuitori ai Rusiei vor fi în confuzie și în haos.
Când evoluția politică privitoare la aspirațiile românești de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România era una favorabilă, a intervenit campania militară românească din Ungaria, împotriva regimului judeo-bolșevic al lui Bella Kuhn, care nu a fost văzută cu ochi buni de evreimea internațională și în consecință o parte din susținerea internațională a României a fost pusă sub semnul întrebării. La aceste dificultăți s-au adăugat și presiunile anti-românești făcute la Paris de refugiați din Basarabia, de alte etnii, mai ales evrei, care învederau conferinței păcii presupuse abuzuri care ar fi fost săvârșite de „oligarhia română”.[1]
Concomitent cu presiunile anti-românești făcute de evrei la Paris, președintele Statelor Unite a ținut un important discurs în care a evidențiat drepturile naționale ale tuturor popoarelor europene, omițând să menționeze drepturile naționale ale românilor. Acest fapt a supărat și îngrijorat peste măsură Casa Regală și Guvernul României. Take Ionescu a atribuit semnificativa tăcere a lui Wodroow Wilson acțiunii cercurilor evreiești din SUA, influențate de coreligionarii lor din spațiul românesc.[2]
Întrucât în acel timp era în toi intervenția militară împotriva Rusiei Sovietice, întreprinsă de SUA, Marea Britanie, Franța, Japonia și Polonia, învingătorii în primul război mondial sperau să poată instaura un guvern marionetă în Rusia. Acest lucru a facilitat decizia constituirii grupului intitulat „Conferința Politică Rusă”, având menirea să apere interesele acestei țări. La 22 ianuarie 1919, președintele Woodrow Wilson a citit documentul intitulat „Declarația către grupările politice ruse”, prin care făcea un apel la toate grupările din întreaga Rusie să-și trimită reprezentanți la o conferință în Insula Prinkipo, conferință la care au fost invitate zece state care să discute și să decidă problemele teritoriale ale Rusiei, inclusiv problema Basarabiei. La 27 ianuarie 1919, în cadrul lucrărilor Conferinței Păcii, George Clemenceau a dat citire unei scrisori a prim-ministrului Ionel I.C. Brătianu, prin care acesta declina participarea României la această conferință, argumentând cu faptul că Basarabia s-a unit cu România, acesta este un caz închis și România nu mai are nimic de discutat privitor la teritoriile Rusiei. Conferința din Insula Prinkipo nu s-a mai putut ține întrucât delegații ruși ai fostului regim țarist nu s-au înțeles cu delegații Franței și întrucât rușii albi se opuneau categoric oricăror contacte cu reprezentanții noii puteri bolșevice.
La 31 ianuarie 1919, prim-ministrul I.I.C. Brătianu a dat citire memoriului intitulat „România în fața Conferinței de Pace. Revendicările teritoriale”. Memoriul era redactat pragmatic și se baza pe principiul autodeterminării popoarelor[3], care era emanația președintelui SUA și recunoscut de celelalte trei mari puteri din cadrul conferinței păcii, Marea Britanie, Italia și Franța. Memoriul se baza pe argumente istorice și etnice.
Poziția ambiguă a Marii Britanii s-a văzut în ziua de 8 februarie 1919, când delegatul acestei țări, Sir Eyre Alexander Barby Wichart Crowe, a adus în discuție problema Basarabiei susținând că trebuie ținut cont de relațiile acestei provincii cu Rusia, pentru ca în viitor să nu se poată aduce acuzații Conferinței Păcii că a profitat de absența Rusiei și de dificultățile în care se găsea această țară, pentru a o văduvi de teritorii pe care ea le-a stăpânit. Diplomatul britanic a declarat că argumentele istorice și etnice ar fi trebuit să fie cele prioritare și nu ocuparea militară a Basarabiei de către România, care contravine hotărârii Conferinței Păcii de a nu ține cont de ocupația militară a provinciilor a cărei situație este adusă în discuție. Reprezentantul Franței a fost de acord cu omologul său britanic, menționând însă din nou că argumentele României sunt de natură istorică și etnică. Cu acest prilej, s-a decis amânarea hotărârii.
La 5 martie 1919, în fața Consiliului Suprem al Conferinței Păcii, s-a dat citire deciziei luată de reprezentanții experți ai SUA, Marii Britanii și ai Franței: „Comisia, luând în considerare aspirațiile generale ale populației Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, din punct de vedere geografic și etnic, cât și argumentele istorice și economice, se pronunță pentru reatașarea Basarabiei la România”. Delegația română a fost nemulțumită de formularea „reatașare” care s-a folosit în decizia conferinței, apreciind că acest termen lasă loc la interpretări. În ciuda recomandărilor experților americani, secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, a blocat acceptarea raportului, obiectând asupra atribuirii Basarabiei României. El a dispus ca spațiul rusesc, care se afla sub stăpânire judeo-bolșevică, să nu fie afectat.[4]
Este însă deosebit de important, în perspectivă istorică faptul că argumentele marilor puteri ale lumii care au decis au fost de natură istorică, de drept și de natură etnică și ele au fost evidențiate cu claritate.
În primăvara anului 1919, ca urmare a poziției ambigue a Marilor Puteri, cu deosebire a Marii Britanii, după cum am arătat, în Basarabia, în rândul adversarilor unirii provinciei cu România, speranțele s-au păstrat și guvernul României a fost nevoit să mențină armata în stare de război, ceea ce nu era de natură să favorizeze impresiile favorabile unirii provinciei cu România. Poziția ambiguă a Marii Britanii, avea să fie clarificată în favoarea României, în urma vizitei la Londra efectuată de regina Maria a României, verișoară primară și prietenă apropiată a regelui George al V-lea.
După ce inițial Ucraina a formulat pretenții teritoriale asupra Basarabiei, la 26 iulie 1919, Rada din Kiev a recunoscut apartenența Basarabiei la România, a făcut cunoscută această recunoaștere, iar reprezentantul diplomatic al Ucrainei la București a declarat în numele guvernului de la Kiev că recunoaște Nistrul ca frontieră definitivă între Ucraina și România. Ulterior, după ce judeo-bolșevicii s-au impus la Kiev și după anexarea Ucrainei la Rusia Sovietică, această recunoaștere nu a mai produs efecte.
În iunie 1919, Marile Puteri au recunoscut comandamentul amiralului rus de origine română Aleksandr Vasilievici Kolceak ca și guvern legitim al Rusiei și au acceptat prezența la tratativele de pace a unei delegații ruse. Delegația României a protestat, nerecunoscând legitimitatea guvernului amiralului Kolceak. Delegatul Rusiei, Maklalov, a fost admis la cuvânt, în ciuda protestului delegației române și i s-a dat cuvântul înaintea prim-ministrului român. El a reiterat poziția cunoscută a Rusiei privitoare la Basarabia, repetând că provincia a fost luată de ruși de la turci, că statul național român nici nu exista la ora respectivă, etc.
Profitând de dificultățile României în obținerea unei recunoașteri necontestate a unirii Basarabiei cu România, cercurile evreiești internaționale, sprijinite puternic de toate delegațiile Marilor Puteri, au exercitat presiuni foarte mari asupra delegației României pentru a acorda cetățenie română și privilegii sutelor de mii de evrei care au pătruns fraudulos în țară ca urmare a unor evoluții politice și militare de pe diverse teatre de operații din timpul războiului mondial.
Un aspect care va trebui cercetat în viitor este legat de proiectul cu care a venit la tratativele de pace de la Paris (1919) președintele SUA, Wodroow Wilson. Prestigiul său era foarte mare. Contribuția SUA la victoria împotriva Germaniei fusese decisivă. El se afla într-o măsură mare sub influența comunităților evreiești din SUA. La inspirația acestora, Wilson a prezentat un plan de fondare a Israelului european, cuprinzând Galiția, Slovacia, Maramureșul, Moldova întreagă (cu Bucovina și Basarabia) și o parte din Ucraina. Capitala urma să fie la Lemberg (Lvow). Planul îngrijora Franța și Marea Britanie din motive financiare. Din teritoriul amintit doar aproximativ o treime din populație era de origine evreiască și era nevoie de un aparat administrativ, represiv și militar costisitor. Marea Britanie și Franța au declarat că nu pot susține financiar proiectul. Când s-a aflat la Casa Albă și în Congresul SUA că toate cheltuielile de susținere a Israelului european vor fi în seama SUA, s-a renunțat la proiect. Dar la ideea în sine nu s-a renunțat și s-a preconizat crearea Israelului european în Basarabia. După părerea lui Ștefan Milcoveanu și a lui Victor Macarevici aceasta este cauza care a făcut ca unirea Basarabiei cu România să nu fie recunoscută de Congresul SUA.[5]
Pe acest fond, după o luptă diplomatică „la baionetă”, prim-ministrul Ionel Brătianu a părăsit Parisul, în iulie 1919, s-a întors la București și și-a prezentat demisia regelui Ferdinand și reginei Maria. Înainte de a părăsi capitala Franței, Ionel Brătianu și-a clarificat motivul profund al apropiatei demisii: „Sunt constrâns a părăsi puterea, nu din cauza Banatului și Basarabiei, care sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele cu privire la minorități, care vor limita suveranitatea ei și care se vor introduce în tratatul cu Austria“.
Un argument de drept internațional favorabil României, incontestabil în acel moment istoric, era principiul de autodeterminare a popoarelor, care fusese proclamat atât de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, cât și de președintele SUA, Woodrow Wilson și care fusese adoptat de toate statele participante la Conferința Păcii de la Paris. Acest principiu fusese promovat la inițiativa masoneriei internaționale, care era împiedicată să preia controlul asupra puterii în imperiile autoritare seculare. Autodeterminarea popoarelor urma să prăbușească frontierele marilor imperii europene și să permită accesul judeo-masonic la vârful societăților de pe bătrânul continent.
Faptul că Sfatul Țării a luat hotărârea de unire cu România în deplină libertate, în 27 martie 1918, în condițiile în care Rusia Sovietică recunoscuse Basarabia ca stat de sine-stătător în cadrul Tratatului de la Brest-Litovsk, iar ulterior, în noiembrie 1919, când au avut loc alegerile libere pentru Adunarea Constituantă a României Mari, la care a participat 72,8% din totalul populației, electoratul s-a pronunțat pentru unirea cu Vechiul Regat. Cu acest prilej, minoritățile naționale din Basarabia au recunoscut că alegerile s-au desfășurat în mod liber și au fost corecte.
Cu toate aceste argumente juridice decisive și cu toate că în cadrul Conferinței Păcii s-a insistat pe respectarea principiilor convenite, interesele unor puteri și reticențele față de crearea unui stat românesc puternic în sud-estul Europei au vulnerabilizat realizarea unirii. În aceste condiții, cu atât mai mult ar fi fost necesare demersuri politico-diplomatice suplimentare, chiar orientări ale politicii externe și către Rusia Sovietică, pentru a consolida actul unirii, pentru a determina, cu orice preț, recunoașterea lui și realizarea unei uniuni definitive.
Duplicitatea reprezentanților Marilor Puteri, care recunoșteau drepturile istorice și etnice ale României asupra Basarabiei, pe de o parte, dar și înclinația de a respecta dorințele de posesiune a provinciei exprimate de guvernul iluzoriu al amiralului Aleksandr Kolceak, reprezentat de o delegație la tratativele de pace, pe de altă parte, a condus la divergențe între delegația României și delegațiile Marilor Puteri. Reprezentanții fostului regim țarist, prezenți la Paris pentru a promova interesele Rusiei, Maklakoff, Lvov, Sazonov, Ciaikowski, Schmidt, Krupenski, au minimalizat caracterul plebiscitar al Deciziei Sfatului Țării din 27 martie 1918. În cadrul convorbirilor, unii delegați ai SUA au propus un eventual compromis, prin care României să i se recunoască apartenența Basarabiei, în schimbul cedării Cadrilaterului către Bulgaria. Experții britanici îndrituiți să propună oficial frontierele României, A.W. Leeper, E. Crowe și H. Nicolson, au respins propunerile delegaților americani.[6]
În același timp, guvernul Rusiei Sovietice – care, prin Decretul asupra Popoarelor, acordase dreptul la autodeterminare românilor din Basarabia, ca și celorlalte popoare de la periferia fostului Imperiu țarist – nu a fost acceptat la conferința păcii, ceea ce a reprezentat un handicap istoric pentru România. Guvernul sovietic nu ar fi putut să aibă o poziție contrară propriului Decret asupra Popoarelor, care era act normativ în vigoare în Rusia Sovietică. În schimb, reprezentantul guvernului alcătuit de amiralul țarist Kolceak se opunea recunoașterii unirii Basarabiei cu România.
Unirea Basarabiei cu România, realizată prin mobilizarea tuturor energiilor pozitive naționale românești de pe cele două maluri ale Prutului, nu a putut fi deplină, din motive diplomatice și datorită vulnerabilității sistemului tratatelor de pace de la Paris.
La 14 aprilie 1920, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace de la Paris a adoptat un proiect prin care se recunoștea unirea Basarabiei cu România. Statele Unite s-au abținut, declarând că doresc să respecte integritatea frontierelor Rusiei țariste. Abținerea Statelor Unite a fost interpretată de bolșevici ca fiind un „protest”.[7]
Pe măsură ce timpul trecea și Rusia Sovietică a rezistat atacului celor mai mari puteri ale lumii, guvernanții români au început să conștientizeze faptul că nu se poate face abstracție de Rusia Sovietică și au căutat soluții. Guvernul României nu a permis recrutări de voluntari pe teritoriul ei pentru armata generalului Denikin care lupta împotriva bolșevicilor. Acest fapt a încurajat guvernul sovietic să încerce o apropiere de România. La 24 februarie 1920, comisarul sovietic pentru Afaceri Străine i-a telegrafiat lui Alexandru Vaida-Voevod propunându-i să înceapă negocieri, afirmând că „toate diferendele între cele două țări pot fi aplanate prin mijloace pașnice și toate chestiunile teritoriale pot fi rezolvate de comun acord”. După doi ani irosiți, România și-a revizuit strategia și a decis să negocieze cu Rusia Sovietică. Cu oarecare întârziere, la 3 martie 1920, Alexandru Vaida-Voevod i-a răspuns comunicându-i că asemenea propuneri sunt în concordanță cu intențiile pașnice ale guvernului României și că el personal este de acord cu începerea negocierilor. Răspunsul lui Alexandru Vaida-Voevod a fost trimis lui Gheorgy Cicerin abia după ce prim-ministrul Marii Britanii, David Lloyd George, a sugerat guvernului român să ajungă la o înțelegere cu Rusia Sovietică. Apreciem că la nivelul anului 1920, când Rusia era încă în război civil și invadată de armate americane, britanice, japoneze, franceze și poloneze, nu era încă prea târziu ca România să recunoască statul sovietic, să garanteze că nu va agresa Rusia Sovietică, să nu se pună la dispoziția inamicilor acestui nou stat, să stabilească relații diplomatice, să negocieze un tratat bilateral, toate acestea în schimbul recunoașterii apartenenței Basarabiei la România și a restituirii tezaurului național. Și de data aceasta, puterea care s-a opus cu multă fermitate normalizării relațiilor româno-ruse a fost Franța. Dialogul româno-sovietic a fost oprit brusc.[8]
Aceste negocieri de pace nu au fost declanșate, pe de o parte, pentru că la 13 martie 1920, guvernul Alexandru Vaida-Voevod a fost demis de rege, iar pe de altă parte, pentru că guvernul României nu dorea să recunoască guvernul sovietic, nu recunoștea că între România și Rusia există o stare de război și că există motive pentru aceasta, care să necesite negocieri de pace, iar chestiunea apartenenței Basarabiei la România era considerată la București ca fiind o problemă clarificată definitiv prin voința poporului din Basarabia. La această decizie au contribuit și presiunile Franței care cerea României să intre în război împotriva Rusiei Sovietice, pentru răsturnarea bolșevicilor de la putere. România a refuzat să intre în război, dar nici nu a acționat în sens invers solicitărilor Franței, în sensul de intra în negocieri de pace cu Rusia Sovietică. Această atitudine rigidă a guvernului României a continuat să mențină relațiile tensionate între cele două țări, riscurile de securitate ale României pe termen lung devenind și mai mari.
În vara anului 1920, după demisia lui Duiliu Zamfirescu, noul ministru de Externe, Take Ionescu, a schimbat o serie de telegrame cu guvernul sovietic, prin care a declarat că România s-a legat de marile puteri cu promisiunea de a nu negocia nemijlocit cu guvernul sovietic. Pe 29 august 1920, guvernul sovietic, printr-o scrisoare semnată de comisarul Cicerin, a transmis guvernului român că singura cale a României de a se înțelege cu Rusia Sovietică și prin care s-ar putea ajunge la semnarea unui tratat sunt negocierile directe între cele două țări. „Noi suntem convinși că este în interesul ambelor părți de a începe de urgență aceste tratative”, scriau guvernanții sovietici în telegrama trimisă la București. Take Ionescu a telegrafiat la Paris și la Londra pentru a afla poziția celor două state occidentale față de noua propunere sovietică și nu a dat curs ofertelor sovietice de negociere directă a complexelor diferende româno-ruse, invocând faptul că Marile Puteri au semnat Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920 ignorând Rusia Sovietică și el susținea că „un acord cu sovietele ne-ar primejdui situația față de viitorul guvern rus”. Acel viitor guvern rus, mult așteptat la București, nu a mai venit. La 8 octombrie 1920, în cadrul schimbului de telegrame dintre guvernele român și sovietic, prim-ministrul Alexandru Averescu a comunicat comisarului sovietic Gheorgy Cicerin punctul de vedere al guvernului României. Judecata diplomației române era una șchioapă.[9]
La 28 octombrie 1920, ca urmare a victoriilor Armatei Roșii împotriva Gărzilor Albe și a armatelor coaliției internaționale anti-bolșevice, care au îndepărtat mult șansele prăbușirii regimului judeo-bolșevic de la Kremlin, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, patru dintre principalele puteri aliate, au hotărât să recunoască unirea Basarabiei cu România. Tratatul pentru această recunoaștere a fost depus la Paris abia la 19 mai 1922. Ulterior, Japonia a refuzat să ratifice tratatul. Marea Britanie, Franța și Italia au condiționat recunoașterea apartenenței Basarabiei la România de plata unor importante despăgubiri pentru supușii expropriați din Basarabia, majoritatea acestora fiind evrei și de semnarea Tratatului Minorităților. Abia după ce aceste condiții au fost îndeplinite de România, Marea Britanie a semnat și a cerut și reprezentantului ei la Paris să ceară Ministerului de Externe al Franței să facă același lucru.
Protocolul de la Paris era important și pentru faptul că el cuprindea angajamentul Marii Britanii de a acorda asistență României în cazul în care URSS ar încerca să redobândească Basarabia. Marea Britanie nu a dat curs acestei obligații nici în 1940, nici în 1944 și nici în 1947, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. Ea s-a mulțumit să-și asigure despăgubirile pentru proprietățile din Basarabia și să asigure drepturi pentru evreii din România, uitând de obligațiile luate printr-un tratat de drept internațional. Mai mult decât atâta, în anul 1927, însuși premierul britanic David Lloyd George s-a pronunțat pentru revizuirea granițelor în Europa, menționând explicit că Uniunii Sovietice i s-au luat provincii la sfârșitul primului război mondial.[10]
Cu prilejul negocierilor pentru încheierea acestui tratat, diplomația română a fost în dificultate. Reprezentantul României, Dimitrie N. Ciotori, urmărea să obțină recunoașterea de către Rusia Sovietică a unirii Basarabiei cu România, pe care o aprecia ca fiind mai importantă decât orice tratat internațional. Reprezentantul Rusiei Sovietice, Leonid Borisovich Krassin, reproșa diplomaților de la București, pe un ton amenințător, că România preferă să se „asigure” prin tratate cu aliații internaționali, în loc să se înțeleagă direct cu Rusia Sovietică. Krassin a afirmat că „Noi, comuniștii, nu punem preț pe teritorii și pe frontiere, dar cerem măcar să fim avizați când se cedează un teritoriu care a făcut parte din Rusia, cu care puterile din Apus au fost aliate”.[11] La 1 noiembrie 1920, Rusia Sovietică a dat o declarație de nerecunoaștere a Protocolului de la Paris.[12]
În anul 1921, România a inițiat din nou negocieri cu Rusia, dar nu s-a ajuns la rezultate concrete. Pentru sovietici, eșecul intervenției militare străine împotriva lor și sfârșitul războiului civil se profilau. Rusia Sovietică ieșea învingătoare din toate confruntările și nu mai avea nevoie de sprijinul vecinilor. Era evident că după victoria în războiul civil și împotriva intervenției militare străine puterea și prestigiul Rusiei Sovietice au crescut foarte mult și orice negociere diplomatică urma să se desfășoare în condiții mai avantajoase pentru guvernul sovietic. De aceea, sovieticii nu se mai grăbeau, cum făcuseră imediat după preluarea puterii, în preajma așteptatei agresiuni internaționale împotriva lor, când erau dispuși să cedeze teritorii în schimbul asigurării securității și obținerii timpului necesar consolidării puterii.
Este cert că linia adoptată de Lenin în perioada care a urmat puciului judeo-bolșevic de la 7 noiembrie 1917, până la încheierea războiului civil și a intervenției militare străine împotriva Rusiei Sovietice, când, în scopul de a câștiga timp și a detensiona presiunea internațională deosebit de mare împotriva Sovietelor, conducerea bolșevică era dispusă să piardă unele teritorii, pentru a-și reduce multiplele adversități, s-a încheiat definitiv odată cu moartea conducătorului sovietic. Această linie politică a fost inaugurată de Lenin, cu al său Decret asupra popoarelor. Acest moment istoric deosebit de favorabil pentru România, nu a fost valorificat diplomatic. După 1922 și mai ales după venirea lui Stalin la conducerea URSS (1924), această linie politică va fi abandonată și politica expansionistă imperială țaristă, lansată de Petru cel Mare, va fi reluată sub steagul ideologiei internaționalismului proletar, predecesorul globalismului din zilele scrierii acestor rânduri, ambele fiind forme ale dorinței de realizare a unui imperiu mondial condus de la un centru, în scopul supunerii popoarelor și acaparării resurselor lor de către Kazaro-evreimea din vest și din est. Atât conducerea Cominternului, care promova internaționalismului proletar, cât și mari bancheri occidentali care susțin astăzi, ca și ieri, globalismul erodator al națiunilor suverane, sunt Kazaro-evrei.
Profesor universitar doctor Corvin Lupu
Referințe bibliografice
[1] Ioan Ciupercă, România în fața recunoașterii unității naționale. Repere, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1996, p. 38.
[2] I.G. Duca, Amintiri politice. A murit Brătianu otrăvit de ruși?, vol. 3, Paul Editions, București, 2023, p. 67. La aceeași pagină, autorul, care avea să devină mason, prim-ministru și susținător al demersurilor evreiești de distrugere a mișcării naționaliste românești, în sensul ei bun, i-a numit pe evrei ca fiind „dușmani” ai românilor. I.G. Duca învinuia propriul său partid și pe prim-ministrul Ionel Brătianu că a trimis mult prea târziu o reprezentanță diplomatică românească în SUA, iar când a făcut-o l-a numit ministru plenipotențiar pe dr. Constantin I. Angelescu, care nu știa limba engleză. El a sosit în SUA cu doar câteva zile înainte ca W. Wilson să rostească importantul mesaj către popoarele europene, în care nu i-a menționat pe români.
[3] După cum s-a văzut deja, principiul autodeterminării popoarelor era îmbrățișat și de judeo-bolșevici, care l-au promovat prin Decretul asupra popoarelor, emis imediat după preluarea puterii de către Soviete și de către „părinții” lor de pe Wall Street, cei care au inițiat răsturnarea țarismului în Rusia și i-au finanțat pe judeo-bolșevici.
[4]Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 80.
[5]Șerban Milcoveanu, Victor Macarevici, Istoricul „Destinderii” și abandonarea Basarabiei, Editura Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric, București, 2004, pp. 9-11.
[6]Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., pp. 23-24.
[7]În acest sens s-a pronunțat judeo-bolșevicul Felix Kohn, prim-secretarul CC al PC al Ucrainei, în cadrul unui document oficial, remis la 18 septembrie 1921, liderului Leon Davidovici Troțky și transmis în copie și lui V.I. Lenin. Felix Kohn (1864–1941) s-a aflat în detenție și exil în Siberia două decenii (1884–1904). Ulterior a plecat în Galiția, iar în 1914 s-a stabilit în Elveția. A revenit în Rusia în 1917, în „vagonul sigilat”, împreună cu V. Lenin, iar după preluarea puterii de către judeo-bolșevici a ocupat funcții importante în ierarhia bolșevică: prim-secretar al C.C. al P.C. din Ucraina (martie–decembrie 1921), secretar al Kominternului (1922–1923), redactor la ziarul Armatei Roșii, „Steaua Roșie” (1925–1928), președinte al Comitetului pentru radiodifuziune al U.R.S.S. și alte. A decedat la 28 iulie 1941, în timpul evacuării Moscovei, amenințată de ofensiva trupelor germane. Documentul dezvăluie interesul constant al Ucrainei judeo-bolșevice pentru stăpânirea Basarabiei. Vezi Vitalie Văratic, Mărturii despre tezaurul României evacuat la Moscova în arhivele Rusiei, în „Caiete diplomatice”, Anul III, 2015, nr. 3, pp. 62-63. În cadrul acestui document, Kohn susținea că deține un protest al unor deputați din Sfatul Țării, care susțineau că ședința „de noapte” a Sfatului Țării în care s-a votat unirea Basarabiei cu România s-ar fi desfășurat „cu cele mai grave încălcări ale regulamentului și în lipsa a două treimi din numărul deputaților.
[8]Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., pp. 84-85.
[9]Ion Al. Popescu, Relații româno-ruse și sovieto-române între anii 1914-1924, în volumul Eugen Petrescu (coordonator), Primul război mondial și Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020), Editura Universitaria, Craiova, 2020, pp. 409-410. Autorul este de părere că „Lăsând la o parte neîncrederea cercurilor conducătoare românești în stabilitatea guvernului sovietic, trebuie spus că era vorba de o gravă eroare de ordin juridic: relațiile nu se stabileau cu un <guvern>, ci cu un stat, ca atare, indiferent de regimul lui politic.” Vezi și Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 86.
[10]Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., pp. 88-89 și 99.
[11]Ioan Ciupercă, op. cit., p. 39.
[12]Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 88.
Comentează