.
Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea a cincea
*
Trebuie să menționăm că sosirea armatei române în Basarabia, în ianuarie 1918, a venit după ce populația Basarabiei a parcurs o lungă perioadă de incertitudini, de amenințări mari, cum ar fi amenințarea cu evacuarea generală a provinciei, din anul 1915, o perioadă în care majoritatea populației, cu deosebire etnicii români, au trăit cu frica năvălirii hoardelor dezorganizate rusești, care veneau nestăpâniți de nimeni de pe frontul românesc, puse pe jaf, violuri, distrugeri și crime. Toate aceste amenințări continue și situații limită prin care au trecut unii locuitori au zdruncinat psihicul populației. Din acest punct de vedere, începând cu ianuarie 1918, armata română a întronat în Basarabia o stare de liniște, disciplină și siguranță.[1]
Decizia de a trimite trupe în Basarabia a agravat mult raporturile politice româno-sovietice. Ministrul Take Ionescu a demisionat din Guvernul României, apreciind operațiunea militară a României în Basarabia ca „fiind o aventură”. Majoritatea clasei politice românești a îmbrățișat însă o altă părere, sugestiv argumentată în Memoriul Cretzeanu, adresat ministrului de Externe al Franței, Stephen Pichon, în care se formula sintagma folosită de I.I.C. Brătianu, anume că intrarea armatei române în Basarabia a fost „intrarea în propria casă”.[2]
O altă urmare a prezenței militare române în Basarabia este cea legată de protecția în fața pericolului unor atacuri ale trupelor germane, de conivență cu bolșevicii, împotriva românilor din provincie. Porfirie Fală scria că armata română, „cu vitejia ei de leu a oprit năvala nemților peste Basarabia, a dezarmat tovarășii și i-a gonit peste Nistru și, pentru că, venind și stând la noi, ne-a statornicit liniștea și pacea, adică <a luat măciuca din mâna nebunului>…”[3]
Intervenția militară românească în Basarabia era socotită de mulți militari și politicieni români ca fiind întru totul justificată: Rusia a ocupat această provincie prin forța armelor și, în timpul primului război mondial, Rusia a trădat România, armata ei părăsind frontul comun și s-a înfrățit pe față cu dușmanul german, cu care s-a împăcat lăsând România singură, în adversitate cu armatele germane, austro-ungare, bulgare și turcești. În plus, armatele rusești intrate în România ca aliate, refuzau să părăsească țara și au proclamat o republică rusească la Iași, devenind o amenințare deosebit de mare pentru țară.
La 28 ianuarie 1918, Sfatul Țării din Basarabia, care încorpora delegați care reprezentau toate clasele sociale, păturile și etniile din provincie, a votat declararea independenței statale sub numele de Republica Democratică Moldovenească Autonomă, cu capitala la Chișinău și a ales un guvern republican. Ucraina a recunoscut acest titlu, adresându-i-se prin corespondență diplomatică, de mai multe ori, sub această denumire. Încă de la 15 ianuarie 1918, guvernul de la Kiev, prin ministrul de Externe, Sulghin, îl anunța pe generalul Constantin Coandă că Ucraina nu se opune ca Basarabia să se unească cu România, dacă aceasta este dorința ei. Și guvernul român a căutat să aibă bune relații cu noile autporități din Ucraina ieșită pentru moment de sub stăpânirea Rusiei Sovietice, ajutându-i pe unii demnitari ucrainieni refugiați la Iași de teama bolșevicilor, unde primeau subvenții de la Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale (DPSG).
Rusia Sovietică nu a protestat și a recunoscut acest act politic, considerându-l ca fiind în conformitate cu Decretul asupra popoarelor emis de Lenin. Dar când același Sfat al Țării de la Chișinău, în aceeași componență, a votat unirea Republicii Moldovenești cu România, Rusia Sovietică nu a mai fost de acord și s-a împotrivit energic. Între cele două hotărâri istorice ale Sfatului Țării de la Chișinău au fost doar patru luni. Dar în aceste patru luni raporturile României cu Rusia Sovietică s-au rupt complet, ruptură care a determinat schimbarea opticii sovietice față de România.
Ucraina nu s-a opus unirii Basarabiei cu România. Dar după ce bolșevicii au preluat controlul asupra unei părți a Ucrainei, situația se va schimba, iar ostilitatea sovieticilor față de România, implicit față de românii din Basarabia, se va accentua continuu. Această ostilitate era alimentată și de faptul că judeo-bolșevicii considerau că guvernul de la București era controlat de o „oligarhie română” antisemită.[4] Ostilitatea bolșevicilor față de români avea un puternic aspect etnic, evreii acționând pentru preluarea controlului asupra României, implicit asupra Basarabiei, unde aspirau la drepturi mult mai mari, pentru obținerea cărora exercitau presiuni atât prin judeo-bolșevici, cât și prin diplomația occidentală. Evreimea occidentală era în ascuns strâns legată de evreimea care conducea lumea bolșevică. Judeo-capitaliștii occidentali se aflau în dispută ideologică cu judeo-bolșevicii de la Kremlin, din Bavaria, din Ungaria și din întregul Comintern, dar colaborau în secret și aveau un țel comun: dominația lumii. Este un aspect esențial, a cărui înțelegere dezleagă cauzalitatea evenimentelor, inclusiv o parte a problematicii apartenenței Basarabiei la România. Acest aspect esențial a fost și este mult ocolit de istoriografie.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. Rusia Sovietică a protestat față de actul unirii Basarabiei cu România. La 14/27 aprilie 1918, Gheorghi Cicerin, comisarul de Externe sovietic, a transmis protestul prin diplomatul german von Kriege, care i l-a citit prim-ministrului Alexandru Marghiloman. România a ignorat protestul deoarece Rusia Sovietică a recunoscut Basarabia ca stat suveran cu ocazia încheierii Păcii de la Brest-Litowsk.[5]
La ora la care sovieticii au protestat împotriva unirii Basarabiei cu România, părinții fondatori ai ideologiei comuniste, Karl Marx și Friedrich Engels, precum și ideile vehiculate de ei, aveau putere de lege în lumea bolșevică. În ceea ce privește Basarabia și drepturile asupra ei, Friedrich Engels a fost tranșant. El scria că: „Basarabia este românească și Polonia este poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăștiate, dar pot fi numite rusești și sunt înrudite; aici avem de a face cu o cucerire flagrantă, cu forța, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur și simplu, cu un furt.” De aceeași părere era și Karl Marx. Clasicii comunismului au condamnat ocuparea Basarabiei de către Rusia țaristă.[6]
Aceste poziții atât de tranșante ale marilor ideologi ai comunismului nu au fost invocate de autoritățile române în discuțiile purtate cu reprezentanți ai URSS, din diverse momente istorice importante referitoare la drepturile românilor asupra Basarabiei. De-a lungul anilor, diplomația românească nu s-a raportat la susținerile clasicilor comunismului, care erau detestați și ignorați la București. O excepție ar fi faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu câteva luni înainte de a muri, a susținut criticile lui Marx și Engels privitoare la ocuparea Basarabiei de către Rusia, fapt relatat și într-un document secret al CIA, din data de 18 februarie 1965, declasificat în 16 august 2000.[7]
Pentru a contracara deciziile politice ale Sfatului Țării și a pune stăpânire pe Basarabia, bolșevicii în frunte cu Christian Rakovski, conducătorul bolșevic al Ucrainei, numit de Lenin responsabil cu puteri depline în toate chestiunile privitoare la Basarabia, au trimis trupe în Basarabia pentru a ataca Sfatul Țării, a ocupa Chișinăul și a determina retragerea armatei române. Armata Roșie a lui Rakovski a declanșat operațiuni de-a lungul Nistrului. Ca urmare, comandamentul armatei române a fost nevoit să retragă trei divizii care acționau împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, să întrerupă înaintarea acestora către Budapesta și să le trimită în Basarabia. Prin aceste operațiuni militare de la Nistru, care au creat armatei române nevoia de a aduce întăriri, Rakovski dădea și o mână de ajutor judeo-bolșevicilor din Republica Ungară a Sfaturilor, condusă de Bela Kuhn.
În contextul foarte complicat al preluării puterii în Rusia de către bolșevici, al ieșirii Rusiei din războiul mondial și al războiului civil din Rusia, cu efecte asupra teritoriului României, prim-ministru României, generalul Averescu, a decis să dialogheze cu Rakovski și a purtat un schimb de scrisori cu el, pe care, ulterior, sovieticii l-au numit Acordul Averescu-Rakovski din 5 martie 1918. Unii specialiști consideră că așa-numitul „Acord Averescu-Rakovski”, îndelung dezbătut în istoriografia română și străină, a fost o decizie controversată. Sovieticii au considerat acordul ca o recunoaștere clară a apartenenței Basarabiei la Uniunea Sovietică și un angajament al autorităților României de a evacua acest teritoriu.
Prin acest așa-numit „Acord Averescu-Rakovski”, în schimbul eliberării a câteva sute de români refugiați la Odessa, majoritatea din rândul unor familii ale unor personalități, generalul Averescu se angaja să retragă armata română din Basarabia în decurs de două luni, cu excepția a 10.000 de militari care să păzească depozitele. Prin înlocuirea lui Alexandru Averescu din funcția de prim-ministru, partea română a considerat încheiat și acordul acestuia cu Rakovski. În memoriile sale, I.G. Duca era de părere că acordul lui Averescu cu Rakovski era singurul document cu care Rusia Sovietică, îl putea invoca în favoarea ei în chestiunea apartenenței Basarabiei la România sau la Rusia Sovietică. În ceea ce privește partea română, explicația și motivația sunt mai complexe și s-au emis mai multe ipoteze referitoare la cauzele care l-au determinat pe premierul român să accepte tratative cu bolșevicii. S-a spus că Averescu era preocupat în primul rând de salvarea miilor de români refugiați în Sudul Rusiei între care se găseau și părinții lui Constantin Argetoianu, ministru de Justiție, precum și membrii misiunii generalului Constantin Coandă la Kiev, care fuseseră arestați de bolșevici.[8]
De asemenea, prin Acordul Averescu-Rakovski, prim-ministrul României recunoștea autoritatea RUMCEROD-ului bolșevic în Basarabia.[9]
La fel de importantă era și soarta depozitelor românești aflate în Basarabia și în sudul Rusiei. Se știe că după arestările făcute printre români la Odessa, închiderea consulatului român și expulzarea personalului său, sechestrarea unor bunuri publice românești adăpostite aici, RUMCEROD-ul[10] rechiziționase tot parcul de automobile, avioane, depozitele de muniții și de arme de la Karlovka și Selestina și oprise și expedierea celor 18 vagoane cu arme și muniții aflate în drum spre România.[11] De aici necesitatea prim-ministrului Alexandru Averescu de a se înțelege cu structurile bolșevice din zonă, care ar fi putut contribui la rezolvarea problemelor.[12]
În mai 1919, Christian Rakovski împreună cu comisarul sovietic pentru relații externe, Gheorghi Vasilievici Cicerin, au somat guvernul României printr-un ultimatum, solicitând evacuarea armatei române și restituirea atât a Basarabiei cât și a Bucovinei. În 20 iulie 1919, Christian Rakovski împreună cu comisarul bolșevic ucrainean pentru relații externe au dat un nou ultimatum de 48 de ore prin care cereau guvernului României să evacueze Basarabia și să predea autorităților bolșevice ucrainene pe toți conducătorii basarabeni pentru a fi judecați de către tribunalul bolșevic ucrainean al poporului. Rakovski a pregătit și o revoltă populară a basarabenilor împotriva autorităților române, care a eșuat din fașă, prin intervenția promptă a Siguranței, care i-a arestat pe conspiratori și a menținut ordinea publică.[13]
Cursul războiului și evenimentele din Rusia Sovietică i-au împiedicat pe bolșevici să blocheze cursul național românesc al evenimentelor din Basarabia și votul liber al Sfatului Țării în favoarea unirii Basarabiei cu România.[14] Bolșevicii se temeau că în urma acțiunilor lui Rakovski trupele române să nu treacă Nistrul și să-și continue înaintarea spre Odessa.[15]
Omul politic liberal I.G. Duca spunea că în momentul proclamării Republicii Democratice Moldovenești Autonome, clasa politică de pe cele două maluri ale Prutului considera această proclamare doar o etapă premergătoare a unirii depline a Basarabiei cu România, doar că, atâta timp cât a mai fost o licărire de speranță ca Rusia Sovietică să nu se retragă din războiul de pe frontul de est împotriva Germaniei, Austro-Ungariei, Turciei și Bulgariei și să lase România singură pe frontul de est, în fața armatelor tuturor acestor țări, intenția unirii Basarabiei cu România nu a fost pronunțată.
În acel timp, patrioții români din Basarabia Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu s-au prezentat la Iași, la prim-ministrul Alexandru Averescu, solicitându-i urgentarea măsurilor de catalizare a unirii Basarabiei cu România. Prim-ministrul Averescu le-a cerut răbdare pentru a nu-i irita pe sovietici, care încă nu încheiaseră pacea cu Germania, pe de o parte și pentru a nu-i irita pe Aliații occidentali și a le oferi motive să acuze România că din cauza unirii Basarabiei cu România s-a retras armata rusă de pe front, pe de altă parte și datorită faptului că Austro-Ungaria cerea României Dobrogea, ca să fie dată Bulgariei, oferind la schimb Basarabia, cu toate că nu aveau nici o autoritate asupra provinciei dintre Prut și Nistru.
O altă cauză a amânării cu peste două luni a unirii Basarabiei cu România a constituit-o faptul că populația Basarabiei și reprezentanții ei doreau să se asigure de faptul că guvernul român va respecta promisiunea de reformă agrară. După izbucnirea revoluției în Rusia și înlăturarea țarului, țăranii au trecut la împărțirea pământurilor. Acest fapt s-a petrecut și în Basarabia. După numirea boierului conservator Alexandru Marghiloman, mare proprietar de pământuri, ca prim-ministru, basarabenii, inclusiv Ion Inculeț, s-au temut ca acesta să nu mai fie de acord cu reforma agrară și cu legiferarea intrării țăranilor în posesia pământurilor lor. Acesta a fost unul din motivele principale pentru care basarabenii puneau condiții guvernului României pentru a accepta și a vota unirea. Un alt motiv era recunoașterea dreptului de vot universal, pe care bolșevicii l-au acordat poporului în Rusia. În vara anului 1917, Casa Regală și guvernul României au promis pe front soldaților români, deci poporului român, că vor primi pământ, prin reformă agrară. Astfel, conducerea României a evitat bolșevizarea țăranilor români, oferindu-le regele ceea ce țăranii din Rusia și-au luat ei singuri, în mod anarhic, violent, prin răsturnarea regimului și valorilor tradiționale și eliminând etnia rusă de la conducerea societății și înlocuind-o cu o conducere evreiască ajutată de alte minorități naționale, care le-au susținut cererile.[16]
Ion Inculeț era un politician experimentat care știa că decizia finală privitor la apartenența Basarabiei la România sau la Rusia Sovietică se va lua la conferința finală de pace de la sfârșitul războiului. De aceea, el a sondat părerea reprezentanților marilor puteri aliate de la Iași, în legătură cu perspectiva unirii Basarabiei cu România. Sir George Barclay, reprezentantul Marii Britanii, a răspuns cu o indiferență totală: „faceți ce vreți”. Ambasadorul Statelor Unite, Charles Joseph Vopicka, de origine etnică cehă, susținea unificarea statelor mici și mijlocii, dorind și el unirea cehilor și slovacilor într-un stat independent. El a declarat că SUA va susține unirea Basarabiei cu România, posibil/probabil neștiind de proiectul evreiesc de creare a unui Israel european, care viza unele teritorii românești, inclusiv Basarabia. Reprezentantul Franței, Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, i-a comunicat lui Ion Inculeț că Franța este de acord cu unirea. În schimb, reprezentantul Italiei, Carlo Fasciotti, nu a fost de acord cu unirea Basarabiei cu România și i-a spus lui Ion Inculeț să nu-și închipuie că Rusia nu-și va reveni și va dori să-și recupereze teritoriile.[17]
O chestiune delicată care s-a ridicat cu ocazia votului din Sfatul Țării a fost faptul că un mare număr de deputați, mai exact 36 de deputați, s-au abținut de la vot, invocând faptul că ei nu au mandat de la alegători să voteze „pro” sau „contra” unirii Basarabiei cu România.[18] I.G. Duca a fost de părere că lungile discursuri sterile ținute de Constantin Stere în Sfatul Țării au fost contraproductive. Fără aceste discursuri, afirma I.G. Duca, un număr mai mare de deputați ar fi votat unirea.[19]
Tratativele diplomatice pentru recunoașterea apartenenței istorice a Basarabiei la Moldova și la ansamblul spațiului românesc au fost îngreunate de suprapunerea cu dorința de recuperare a tezaurului românesc depus în Rusia, în perioada decembrie 1916-iunie 1917, într-o perioadă de uriașe frământări social-politice din această țară, aflată în pragul unei implozii care avea să vină fără întârziere. Problema recuperării tezaurului României a fost mereu actuală, până în apropierea zilelor scrierii acestor rânduri și, posibil, ea va mai fi abordată și în viitor, fie din buna intenție de a recupera ceea ce nu s-a restituit încă, fie din rațiuni geopolitice, de subminare a raporturilor româno-ruse, fie din rațiuni politice și propagandistice interne, pentru câștigarea de capital electoral.[20]
Neîncrederea clasei politice românești și a suveranilor României în forța, în durabilitatea și în pericolul pentru România pe care îl reprezenta bolșevismul din Rusia, a fost o mare eroare.[21] De asemenea, faptul că guvernanții de la Iași și București nu au sesizat legătura profundă dintre evreimea internațională și evreimea bolșevică din Rusia Sovietică este tot o dovadă de amatorism politic cu urmări negative pentru reușita politică românească.
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Surse bibliografice
[1]Vezi și Paul Gore, Plebiscitul în Basarabia, Tipografia Ciurcu&Comp., Brașov 1919, în Mihai Tașcă (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, pp. 387-388.
[2]Ioan Ciupercă, România în fața recunoașterii unității naționale. Repere, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1996, pp. 36-37. Autorul îl citează și pe Mihail Gr. Romașcanu, cu lucrarea Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, București, 1934, care prezintă detalii despre aceste aspecte.
[3]Porfirie Fală, Ce neam suntem? O lămurire pentru moldovenii din Basarabia, Biblioteca Ligii Basarabene Contra Bolșevismului. Centrala Bălți, No. 6, Tipografia „Gutenberg”, Soc. Anonimă, Strada Paris, 20, București, în Mihai Tașcă (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, p. 394.
[4]Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 75.
[5]Vezi Alexandru Marghiloman, Note politice (1897-1924), vol. III, Editura Scripta, București, 1995, pp. 136-137.
[6]Vezi Friedrich Engels, Politica externă a țarismului rus, în Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 22, Editura politică, București, 1965, pp. 28-29 și Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad. A. Oțetea și S. Schwann, Editura Academiei, București, 1964, pp. 105-106.
[7]Istoricul american Larry L. Watts arată că poziția părinților fondatori ai comunismului față de chestiunea raptului unor teritorii românești de către Rusia a fost argument al Chinei comuniste de a ține partea României în disputele ei cu Uniunea Sovietică, în perioadele conducătorilor Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Vezi Larry L. Watts, Ferește-mă doamne de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011, pp. 245 și 286
[8] În memoriile sale, I.G. Duca are aprecieri aspre față de decizia generalului Alexandru Averescu. Deși era obligatoriu, când a devenit premier generalul Averescu nu demisionase din Armată. După părerea lui I.G. Duca, Acordul Averescu-Rakovski a fost „singurul act pe care Rusia îl poate invoca împotriva noastră în chestiunea Basarabiei”. Vezi I.G. Duca, Memorii, Editor Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1992, vol. IV, partea a II-a, p. 83. Tot I.G. Duca aruncă anatema răspunderii pentru acordul încheiat: „După câte mi s-a spus, din îndemnul lui Argetoianu, ai cărui părinți erau la Odessa, Averescu, cu o ușurință nepermisă, a încheiat cu RUMCEROD-ul, adică de fapt cu Rakovski, o convenție în temeiul căreia (…) el se obliga să evacueze în termen de două luni Basarabia”. Vezi I.G. Duca, Amintiri politice, vol. III, Colecția „Memorii și Mărturii”, Jon Dumitru-Verlag, München, 1982, p. 75; ed. 1994, vol. IV, part. II, p. 92.
[9] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 289.
[10] RUMCEROD este acronimul rusesc pentru Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odessa. RUMCEROD a fost un organ bolșevic revoluționar care s-a instalat provizoriu în sudul Ucrainei, cu competențe politice, administrative și militare asupra teritoriului guberniilor Basarabia, Herson și Taurida, constituit în contextul destrămării Imperiului Rus și a războiului civil rus. RUMCEROD a funcționat din mai 1917 până în mai 1918.
[11] Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 529.
[12] Ion Al. Popescu, Relații româno-ruse și sovieto-române între anii 1914-1924, în volumul Eugen Petrescu (coordonator), Primul război mondial și Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020), Editura Universitaria, Craiova, 2020, pp. 399-401.
[13] Christian Rakovski a acționat politic și militar împotriva românilor. Este însă semnificativ și faptul că, într-unul din interogatoriile la care a fost supus după extrădarea în URSS, Pantelimon Halippa a declarat că spiritul său naționalist român și necesitatea unirii Basarabiei cu România i-au fost inspirate, anterior anului 1917, printre alții, chiar de Christian Rakovski. Vezi Mihai Tașcă, Pan Halippa: cronica unei condamnări, în Vadim Guzun (editor), op. cit., p. 17.
[14] Pentru a determina unirea Basarabiei cu România, noul prim-ministru, Alexandru Marghiloman, l-a trimis ca emisar la Chișinău pe renumitul profesor Constantin Stere, rectorul Universității din Iași. S-a vorbit mult în epocă despre faptul că Stere ar fi dus la Chișinău două valize cu bani pentru a mitui deputații din Sfatul Țării, afirmându-se, multă vreme, că banii au fost aceia care au determinat votul de unire din 27 martie 1918. De fapt, el a participat la ședința Sfatului Țării înainte de 27 martie, când a fost ascultat cu multă atenție și aplaudat în mod repetat, fără însă a se vota unirea. Vezi și Șerban Milcoveanu, Victor Macarevici, Istoricul „Destinderii” și abandonarea Basarabiei, Editura Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric, București, 2004, p. 10.
[15] Larry L. Watts, Ferește-mă doamne de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011, pp. 74 și 84-85.
[16] Vezi și I.G. Duca, Amintiri politice. A murit Brătianu otrăvit de ruși?, vol. 3, Paul Editions, București, 2023, pp. 101-102.
[17] I.G. Duca, Amintiri politice. A murit Brătianu otrăvit de ruși?, vol. 3, Paul Editions, București, 2023, p. 102.
[18] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, pp. 289-290.
[19] I.G. Duca, Amintiri politice. A murit Brătianu otrăvit de ruși?, vol. 3, Paul Editions, București, 2023, p. 104.
[20] Privitor la discuțiile despre problema tezaurului României, de la nivelul anilor 2004-2005, vezi lucrarea Annie Muscă, Dumitru Dorin Prunariu-biografia unui cosmonaut, Editura Adevărul, București, 2012.
[21] Cu toate că în cadrul Conferinței de la Genova, din mai 1922, în clauza a XIII-a, autoritățile sovietice leniniste, care își schimbaseră atitudinea inițială, datorită refuzului României de a coopera cu bolșevicii, au declarat că: „Guvernul sovietic nu va restitui guvernului român valorile depozitate la Moscova…”, prin Protocolul sovieto-român din 31 mai 1935, URSS a restituit României un număr de 1.443 de lăzi din totalul de 1.740, conținând arhive de stat și documente din arhivele particulare, ca și unele documente și manuscrise ale Academiei Române. Cu acest prilej, au fost restituite și o serie de piese din aur, cum ar fi Tezaurul de la Pietroasa. În anul 1956, URSS a restituit și alte valori din tezaurul de la Moscova. În cadrul Conferinței de Pace de la Paris, marile puteri au refuzat să garanteze în mod colectiv valorile românești de la Moscova. De asemenea, marile puteri au refuzat să impună Germaniei să despăgubească România cu cele 93.526 kg de aur fin pe care Germania l-a primit de la Lenin (cantitate corespunzătoare cu cea trimisă de România spre păstrare în Rusia). A existat și un proiect de transfer în SUA al tezaurului României, dar americanii au cerut în schimb jumătate din tezaur. Vezi Ioan Ciupercă, op. cit., p. 36 (inclusiv nota 143). În preajma aderării României la NATO, președintele Vladimir Putin a transmis președinției României că în cazul în care România nu va adera la NATO, pe lângă armamentul foarte modern pe care urma să-l livreze României, care să-i asigure securitatea, pe lângă restituirea teritoriilor ocupate de Ucraina, respectiv Bucovina de Nord și Ținutul Herța, Federația Rusă va restitui României întregul tezaur aflat la Moscova.
Comentează