.
Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea a patra
*
Raporturile dintre România și Rusia Sovietică s-au compromis de la începutul existenței statului comunist din Rusia. A fost un start ratat, care a marcat pentru multă vreme, până astăzi, comunicarea politică între cele două țări. Clasa politică românească, formată exclusiv din reprezentanți ai proprietarilor, profund anticomunistă, aflată sub influență occidentală foarte mare, nu accepta colaborarea cu bolșevicii și nu credea în posibilitatea menținerii lor la putere în Rusia. Faptul că toată conducerea bolșevică din Rusia era compusă din evrei și kazari era un fapt care frâna și el cooperarea, având în vedere marile probleme pe care România le-a avut cu evreimea internațională după 1866 și având în vedere comportarea dușmănoasă a evreilor în anii 1916-1917, în timpul războiului, când, în cea mai mare parte s-au poziționat advers față de români, atât în România, cât și în Basarabia.[1] Conflictul româno-evreiesc a fost o realitate istorică, vreme îndelungată, la toate nivele societății românești.
Lipsei voinței românilor de cooperare cu bolșevicii i se adăugau abuzurile rușilor și necesitățile lor din perioada primului război mondial, în care luptau pe teritoriul dintre Carpați și Prut cu inamicul comun german și austro-ungar. Aproape un milion de ruși au pătruns în Moldova în lunile dezastrului din 1917.
Comportarea armatei țariste a fost una brutală, tipică armatelor imperiilor autocrate din Asia. În Delta Dunării, locul strategic visat o întreagă istorie de Rusia, de Polonia, de Ungaria, de Austria, de Franța și de alte țări, autoritățile române au fost desființate, jandarmii arestați, iar populația românească alungată. Doar lipovenii și alți minoritari au mai avut voie să rămână pe loc. La Iași, ofițerii de diverse etnii din armata rusă cumpărau case, sau le închiriau pe mai mulți ani, semn că aveau de gând să rămână în România și după război. Rușii trebuiau bine hrăniți și îngrijiți. La cele mai mici nemulțumiri, militarii ruși amenințau cu părăsirea frontului și cu retragerea la est de Prut.[2] Această situație a agravat criza alimentară din România și a consolidat sentimentele antirusești, care au ajuns să depășească rațiunea necesității întreținerii unor raporturi foarte bune cu această mare putere și să minimalizeze conștiința opiniei publice și politice că România avea în Rusia mari interese. Pentru aceste mari interese era nevoie să se facă mari sacrificii, de care nu era dispusă nici clasa politică românească și nici elita societății. Acest lucru va fi plătit scump.
Ajutorul militar rusesc, mult așteptat, a adus cu sine nu numai contribuția la șansa salvării militare a țării, ci și un munte de nemulțumiri față de ruși și încordări politico-diplomatice. Contribuția Rusiei la menținerea existenței statului român a fost recunoscută doar parțial de români și aceasta cu „jumătate de gură”. În analiza implicării armatei ruse pe frontul din Moldova, s-a reținut în cea mai mare măsură faptul că rușii nu luptau cu dăruire, erau indisciplinați, dezertau sau se predau inamicului, destabilizând porțiunile de front unde luptau. Cu toate acestea, este cert că prezența în linia I-a a unui număr atât de mare de militari ruși a pus dificultăți majore în fața armatelor germană și austro-ungară, ajutând armata română să reziste presiunii militare și să apere micul teritoriu din Moldova care mai era stăpânit de autoritățile române.
În noiembrie și în decembrie 1917, în toată Moldova, a început un proces de descompunere a forțelor armate rusești și, totodată, s-a întrerupt fluxul de aprovizionare al armatei. Generalul Scerbacev, comandantul armatei ruse din Moldova, a cerut ajutor guvernului României. În prima fază, prim-ministrul Ionel I.C. Brătianu a refuzat să se amestece în luptele interne ale Rusiei. Dar, situația a degenerat. Unitățile militare rusești, rămase fără aprovizionare, au început să jefuiască localitățile Moldovei, să comită violuri, tâlhării și omoruri. Elemente bolșevice conduse de internaționalistul comunist francez Simion Grigorovici Rochal, cunoscut pentru masacrele comise în cetatea Kronstadt de lângă Petrograd, au plănuit o lovitură de stat împotriva regimului regal român. De aceea, în finalul primului război mondial, de cum a început războiul civil din Rusia, armata română a primit ordine în sensul acționării, în întreaga Moldovă, împotriva Gărzilor Roșii, uneori alături de Gărzile Albe.
Cu toată obiectivitatea unora dintre măsurile politice și militare românești, este greu de înțeles lipsa unor măsuri sporite de prevedere politico-diplomatică a guvernanților români, pentru eventualitatea că bolșevicii se vor menține la putere în Rusia. Această eventualitate nu a fost luată în calcul de guvernanții români. România avea interesul ca Rusia să recunoască alipirea Basarabiei și a Bucovinei la România și, de asemenea, avea interesul de a recupera tezaurul național, adăpostit la Moscova, la sfârșitul anului 1916 și în prima jumătate a anului 1917. În ciuda acestor interese foarte mari, istorice, clasa politică românească a acționat orbește, chiar cu fanatism, împotriva guvernului bolșevic rus, excluzând orice perspectivă de colaborare. De altfel, în istoria României, au existat și alte momente în care diplomația a dat dovadă de amatorism și a acționat în conformitate cu sentimente, simpatii, antipatii, interese de grup ale liderilor, sau la cererea unor forțe politice și financiare din străinătate, care au influențat, uneori decisiv, diversele regimuri politice din România contemporană.
La această poziție anti-sovietică, pe de o parte, România a dorit să adere din convingere, pe de altă parte, a fost mult încurajată, atât în perioada primului război mondial, cât și în perioada interbelică, cu deosebire în primul deceniu și jumătate după război, de Franța și de Marea Britanie.
În cursul anului 1917, cu deosebire în lunile septembrie-decembrie, eventuala desprindere a Basarabiei de Imperiul rus și, implicit, a posibilei sale alipiri la România, a reprezentat o problemă de tot mai mare interes pentru spațiul românesc și pentru raporturile româno-ruse.
În 8 noiembrie 1917, în fața Congresului Sovietelor, Lenin s-a adresat printr-un Apel popoarelor și guvernelor țărilor beligerante și vecine, propunându-le pacea și încheierea cu ele a unor tratate redactate cu toată claritatea și cu renunțarea la diplomația confidențială. El a mai spus că intenționează să facă publice toate tratatele secrete semnate între/cu diverse țări. Lenin a spus că tratatele pe care le va încheia cu vecinii săi urmau să conducă la „o pace democratică, fără anexiuni și tributuri cu garantarea de către Rusia Sovietică a dreptului la autodeterminare națională”. Era o ofertă deosebit de importantă pentru România, respectiv pentru perspectiva reunificării Basarabiei cu țara mamă și pentru recuperarea tezaurului românesc de aur și de valori arhivistice și artistice colosale.
Pentru prima oară în istorie au fost expuse bazele coexistenței pașnice a statelor cu regimuri politice diferite. Rusia Sovietică propunea statelor respingerea oricărei forme de agresiune, autodeterminarea națiunilor, denunțarea colonialismului și egalitatea popoarelor mari și mici. Guvernul sovietic a menționat că el nu dă caracter ultimativ propunerilor sale și este dispus să discute orice alte condiții ale păcii, dar insista pentru o prezentare imediată a acestor eventuale alte condiții de pace. De asemenea, guvernul sovietic a propus un armistițiu general de trei luni, pentru ca toate guvernele să-și pregătească tratativele de pace.
Guvernul sovietic a fost foarte tranșant în recunoașterea absolută a principiului autodeterminării popoarelor. Privitor la acest principiu, guvernul sovietic a făcut referire la anexarea forțată a unor teritorii și la recunoașterea de către bolșevici a caracterului cotropitor al acestor anexiuni, în cadrul tratatelor de pace pe care le propunea beligeranților, cu referire indirectă specială la vecinii Rusiei Sovietice.
În cadrul Decretului asupra păcii, noua guvernare sovietică a adoptat încă o serie de hotărâri. La 15 noiembrie 1917 a fost publicată Declarația drepturilor popoarelor Rusiei, prin care popoarelor neruse din fostul imperiu țarist li se acorda dreptul la autodeterminare până la despărțirea de Rusia și la crearea de state independente.
După cum se poate observa, Basarabia se regăsea în situațiile abordate în cadrul ofertei internaționale făcută de sovietici prin legislația promovată la congresul din 8 noiembrie 1917 și prin declarația din 15 noiembrie 1917. Se deschidea o nișă diplomatică extrem de favorabilă soluționării trainice a problemei libertății românilor din Basarabia, a independenței provinciei și, în pasul următor, apartenenței provinciei la România. A fost un moment unic în istoria celor două state, din aceste puncte de vedere. În acel moment istoric, aflați într-o situație de izolare internațională totală și sub iminența atacurilor internaționale din toate direcțiile, conducătorii sovietici erau dispuși să renunțe la teritorii pentru a-și consolida controlul asupra puterii și a evita conflictul cu națiunile oprimate din Rusia și a evita trecerea acestor națiuni la luptă împotriva bolșevicilor, alături de dușmanii acestora. Acest moment istoric unic a fost ratat de România. Casa Regală și guvernul de la București au ignorat atât mesajul diplomatic, cât și consecințele pe care ignorarea lui le puteau produce pentru viitorul securității României. Guvernul de la București nu a reacționat în nici un fel la oferta internațională a Rusiei Sovietice și a continuat operațiunile militare împotriva Gărzilor Roșii din Moldova.
La 20 noiembrie 1917, guvernul sovietic i-a informat pe aliații săi din Antantă că intenționează să încheie pacea cu Germania, cu explicarea motivelor. Nici de această dată, România, ca și alți aliați ai Rusiei în război, nu au răspuns acestei corespondențe.[3]
Singura țară care a răspuns imediat propunerii sovietice a fost Finlanda. Ca urmare, la sfârșitul lunii noiembrie 1917, Iosif Visarionovici Stalin, numit comisar al naționalităților din Rusia, s-a deplasat personal la Helsinki. Finlanda fusese mare ducat al Rusiei, din anul 1809. Stalin a lansat un apel pentru încheierea unei alianțe cinstite între cele două țări și popoare și i-a anunțat pe finlandezi că, în schimbul tratatului, Rusia le redă independența. După tergiversări, datorate faptului că partidele burgheze finlandeze se temeau de contagiunea bolșevismului, tratatul s-a semnat în octombrie 1920. Libertatea națională a Finlandei a fost păstrată până astăzi, în ciuda conflictului dintre cele două țări, din iarna dintre anii 1939 și 1940.
Atitudinea României, ostilă Rusiei Sovietice, a produs efecte negative și a născut riscuri majore de securitate. România nu a obținut nici un beneficiu din abordarea față de Rusia Sovietică a unei linii politice de aroganță, de dispreț și de neacceptare a oricărei cooperări. Regulile diplomației nu ar fi trebuit să permită unui stat foarte mic, precum România anului 1917, restrâns la doar suprafața câtorva județe, cu o putere mică, cu mari probleme interne și aflată după înfrângeri dureroase în război, să trateze cu respingere un vecin care este o mare putere mondială.
La 31 decembrie 1917, Lenin a trimis personal un ultimatum guvernului român cerându-i să înceteze operațiunile militare împotriva bolșevicilor, arătând că așteaptă răspuns în 24 de ore, în caz contrar urmând să aibă loc „o nouă ruptură…” Guvernul român nu a răspuns nici de data aceasta. Ofensa era directă și greu de iertat de către o putere ca Rusia. Dacă puterile occidentale, aflate la distanță de Rusia, își puteau permite o asemenea poziție ofensatoare, pentru România, țară mică până în 1918, aflată în 1917 într-o situație dramatică, țară vecină a Rusiei, gestul a produs efecte negative pe termen lung.
Din ordinul lui Lenin, ministrul român în Rusia, Constantin Diamandy, a fost arestat împreună cu toți membrii legației României din Petrograd. Ei au fost închiși în fortăreața Petropavlovsk. Întregul corp diplomatic acreditat în capitala Rusiei a cerut și a obținut o întrevedere cu Lenin. Protestele vehemente ale corpului diplomatic acreditat în Rusia, au făcut ca diplomații români să fie eliberați în câteva ore și expulzați din Rusia. Ca urmare a tensiunii mari dintre România și noul guvern al Rusiei Sovietice, relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost rupte, din inițiativă sovietică. Rusia Sovietică a declarat război României. Acest moment istoric important pentru relațiile româno-ruse s-a produs din ordinul lui Lenin și la sugestia generalului german Max Hoffman, negociatorul principal al împăratului Germaniei la tratativele cu Rusia Sovietică de la Brest-Litowsk.[4]
Nici un alt stat din lume nu a fost în relații atât de tensionate cu Rusia Sovietică, în acele prime momente ele ei de existență, cum a fost România. Această situație deosebit de gravă a fost generată în primul rând de eroarea politico-diplomatică românească de a opta pentru ignorarea cererilor Rusiei, care nu afectau practic România cu nimic și, în al doilea rând, de intervențiile diplomației franco-britanice pe lângă guvernul regal de la Iași, de a acționa pe această linie.
Faptul de a nu răspunde la oferta Rusiei Sovietice poate fi comentat și legat de faptul că regina Maria era jumătate rusoaică, din Casa Romanov, iar social-democrații și sovieticii îi alungaseră familia de pe tron și apoi o asasinaseră în întregime. Sfătuitorul cel mai important și permanent al reginei era prințul Barbu Știrbei, descendent dintr-o familie domnitoare românească. Prin educație și mentalități, ambii erau potrivnici uzurpatorilor republicani de orice fel, cu atât mai mult bolșevicilor.
Indignarea rușilor a crescut și mai mult când s-a aflat de asasinarea lui Simion Grigorovici Rochal, în Moldova. Ura s-a îndreptat împotriva românilor, deși au fost voci care au afirmat că bolșevicul fusese asasinat de Misiunea militară franceză din România, condusă de generalul Berthelot. Ca urmare, guvernul sovietic a trimis guvernului de la Iași o notă în care se arăta că Rusia a „…sechestrat pentru oligarhia română depozitul de aur al României păstrat la Moscova; puterea sovietică își ia răspunderea pentru păstrarea acestui depozit și se obligă să-l restituie în mâinile poporului român”. Șocul a fost destul de mare la București. Naivitatea clasei politice românești, de a mai spera ceva de la sovietici, în condițiile rupturii pe care o întrețineau, a ieșit la lumină. Politicienii români au realizat că vor suporta represalii. România a făcut un pas înapoi și a renunțat la acțiuni militare împotriva bolșevicilor și, în ciuda presiunilor Franței și Marii Britanii, nu a participat la intervenția militară internațională împotriva Rusiei Sovietice (1918-1922).
Nevoia românească de negocieri directe cu Rusia Sovietică era obturată de marile puteri, care frânau acest demers, încercând să țină România departe de bolșevici și să-și impună propria lor voință de a influența cursul evenimentelor în funcție de interesele pe care le aveau ele în Rusia și în România. Pe de o parte, toate problemele teritoriale din Europa trebuiau rezolvate de conferința păcii, pe de altă parte, România avea nevoie de un acord direct cu Rusia Sovietică, putere care nu era acceptată la masa tratativelor, iar marile puteri occidentale nu au avut un punct de vedere comun față de Rusia Sovietică, la care să se poată raporta România. Rusia Sovietică nu recunoștea nici ea deciziile Conferinței de Pace la care ea nu era parte.
Mai exista o frână în calea unor posibile negocieri româno-sovietice în problema Basarabiei. La momentul anilor 1917-1919, bolșevicii nu erau recunoscuți oficial de nimeni, chiar dacă erau susținuți în secret de evreimea internațională, cu deosebire de cea din SUA. Apoi, diverse alte grupări militaro-politice rusești revendicau și ele dreptul de a vorbi în numele Rusiei. Acestea au format alte centre de putere. Cu cine să trateze diplomații români? Această întrebare a devenit un subiect care primea răspunsuri diferite în cadrul societății românești, inclusiv cel de natură sentimentală, anume ca România să nu-i recunoască pe bolșevici și să nu discute nimic cu ei.
Bulversarea extraordinară care a cuprins Rusia ca urmare a revoluției bolșevice, a războiului mondial, a războiului civil și a intervenției armate străine împotriva puterii sovietice a făcut ca mulți români, inclusiv istorici și oameni politici să creadă că Rusia nu-și va mai reveni niciodată, va rămâne dezmembrată și destinul final al Basarabiei va fi apartenența ei la statul național român, iar aceasta era văzută ca o realitate incontestabilă și nepericlitată. În acest sens, patriotul basarabean, ctitor de școli românești și om politic, Porfirie Fală scria: „Rusia, din pricina revoluției, a crăpat în multe părți, desființându-se pe veci. Folosindu-ne de aceasta ca de un dar Dumnezeiesc, noi, moldovenii basarabeni, la 24 ianuarie 1918, am avut norocul a ne declara de sine stătători, numind Basarabia noastră Republică [Democratică n.a.] Moldovenească [Autonomă n.a.] și nemaiavând de acum înainte nici o legătură cu Rusia [Sovietică n.a.].”[5]
Lăsând Basarabia să-și proclame autonomia este posibil ca sovieticii să nu se fi temut prea tare ca fosta provincie rusească să se unească cu România și pentru că se părea că sentimentul național românesc în Basarabia se atrofiase într-o oarecare măsură.[6]
Tensiunile surde româno-sovietice, datorate incompatibilității românilor cu bolșevismul și nemulțumirilor românești față de trădarea Rusiei Sovietice, care a ieșit din război și s-a aliat cu dușmanul german, s-au transformat în conflict în decembrie 1917, când o armata română a dezarmat la Botoșani o divizie rusească formată din bolșevici și a expediat-o peste graniță.[7]
La Iași, părerile privitoare la strategiile politice legate de Basarabia erau diferite.[8] Începând din luna decembrie, Basarabia era în plină revoluție agrară. Țăranii incendiau conacele proprietarilor, goleau hambarele, împărțeau pământurile și devastau pădurile. Guvernul Basarabiei autonome nu putea stăpâni acest val revoluționar, devenit anarhic și nici nu putea să lupte împotriva propriului popor, care sprijinea desprinderea de Rusia Sovietică și noul curs politic. Evenimentele se învârteau într-un cerc: libertatea Basarabiei se datora lui Lenin și bolșevicilor, dar bolșevicii induceau revolte populare împotriva proprietarilor mari de pământuri. Conducerea Basarabiei dorea să beneficieze de libertatea națională oferită de bolșevici, dar nu dorea anarhia adusă de cei care au dat provinciei libertatea.
În ciuda nevoilor de asigurare a securității interne, guvernul român s-a reținut destul de mult să acționeze militar împotriva bolșevicilor, care erau sprijiniți de Germania, pentru a nu oferi Puterilor Centrale motiv să denunțe armistițiul și să reia operațiunile împotriva armatei române. Totuși, la începutul lunii ianuarie 2018, guvernul român a trimis la Chișinău detașamente de voluntari ardeleni, care s-au pus în slujba armatei române, nedorind să lupte în armata austro-ungară. Aceste detașamente fuseseră organizate la Kiev. Împreună cu acești voluntari au fost trimiși de la Iași și o serie de grăniceri români și alți luptători, tot pentru a sprijini guvernul Republicii Democrative Moldovenești Autonome, care acționa pentru a se impune ca stat de sine stătător. Detașamentele de militari români voluntari ardeleni au fost atacați în gara din Chișinău de detașamente bolșevice, dezarmați și bătuți. De asemenea, trupa trimisă de la Iași a fost atacată de bolșevici de cum a trecut Prutul. De asemenea, bolșevicii au arestat pe membrii români ai formațiunilor de aprovizionare a armatelor române și rusești și i-au trimis la Odessa cu statut de prizonieri. Armata Republicii Autonome Basarabia era în curs de constituire, din ostașii basarabeni care se întorceau în țară de pe diverse fronturi. În ianuarie 1918 armata basarabeană era în fază embrionară și nu putea asigura securitatea țării. Conducerea Basarabiei, în frunte cu Ion Inculeț, se aștepta din moment în moment să fie arestată.
În aceste condiții, la 20 ianuarie 1918, la cererea Sfatului Țării de la Chișinău, patru divizii ale armatei române (două de infanterie și două de cavalerie) au pătruns în Basarabia, cu aprobarea, dar și la recomandarea/cererea aliaților occidentali ai României. În fruntea acestor trupe a fost numit generalul Ernest Broșteanu, unul dintre primii militari decorați cu Ordinul „Mihai Viteazul”, care se evidențiase inclusiv la Mărășești. Cererea de intervenție militară română în Basarabia formulată de Sfatul Țării din Chișinău s-a făcut prin intermediul generalului rus Dimitri Scerbacev, comandantul armatei ruse din Moldova, care era în foarte bune relații de colaborare cu generalul Prezan.
În același timp, președintele Republicii Democratice Moldovenești Autonome, Ion Inculeț, a cerut aliaților occidentali ai României să dea asigurări populației Basarabiei că armata română nu a intrat în Basarabia să facă cuceriri, nici să restrângă drepturile pe care populația le obținuse în urma schimbării regimului țarist, ci a intrat ca să restabilească ordinea în provincie și să asigure liniile de aprovizionare a frontului. Aliații occidentali, respectiv francezii și englezii, au achiesat la intervenția militară română și au dat populației Basarabiei asigurări că ea nu-și va pierde drepturile dobândite prin revoluția bolșevică. La pătrunderea armatei române în Basarabia, a fost emis un Manifest către populație, în care se arăta că intervenția militară română avea un caracter trecător.[9]
Aceste realități au fost mult ocolite de istoriografia românească și occidentală, care nu au evidențiat faptul că populația Basarabiei a fost în foarte mare parte favorabilă revoluției bolșevice și a participat la ea. Războiul civil din Rusia Sovietică era în toi. Încă nu se întrevedea victoria vreuneia dintre părți, astfel că, la acea oră, semnificația protestelor bolșevice față de prezența militară românească în Basarabia aveau o relevanță scăzută la nivelul clasei politice românești și chiar a opiniei publice internaționale. (Va urma)
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Referințe bibliografice
[1] Privitor la comportamentul antiromânesc al evreilor în timpul primului război mondial, vezi Corvin Lupu, Aspecte privind problematica minorităților naționale din România în preajma încheierii tratatelor de pace de după primul război mondial. Discursul profesorului A.C. Cuza în Parlamentul României (17-18 iulie 1918), în Eugen Petrescu (coordonator), Primul Război Mondial și Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020), Editura Universitaria, Craiova, 2020.
[2]Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. II, Editura Științifică şi Enciclopedică, București,1989, p. 7-14. Este de menționat că în timpul primului război mondial, România a împrumutat Rusiei 100.000 de vagoane de provizii, care n-au mai fost nici restituite, nici achitate.
[3]Vezi André Fontaine, Istoria Războiului Rece, vol. I, Editura Militară, București, 1992, pp. 34-38.
[4]Vezi Vladimir Ilici Lenin, Opere complete, București, Editura Politică, vol. 50, 1968, p. 25 și Petre Otu, România în Primul Război Mondial. Marea Unire, Editura Litera, București, 2017, p. 287. Germania avea interesul să acționeze pentru înrăutățirea raporturilor ruso-române, pentru a izola România și a o determina să încheie o pace cu Germania prin care să accepte condițiile oneroase cerute de germani.
[5]Porfirie Fală, Ce neam suntem? O lămurire pentru moldovenii din Basarabia, Biblioteca Ligii Basarabene Contra Bolșevismului. Centrala Bălți, No. 6, Tipografia „Gutenberg”, Soc. Anonimă, Strada Paris, 20, București, în Mihai Tașcă (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, p. 393.
[6]Vezi și I.G. Duca, Amintiri politice. A murit Brătianu otrăvit de ruși?, vol. 3, Paul Editions, București, 2023, p. 70.
[7]Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 76.
[8]Privitor la activitatea națională românească din Basarabia în anul premergător unirii Moldovei de Est cu România, inclusiv desfășurarea ședinței Sfatului Țării în care s-a decis unirea este semnificativă conferința ținută la postul de radio „Europa Liberă” de fostul deputat Anton Crihan, în martie 1968, cu ocazia celebrării semicentenarului actului de la 27 martie 1918. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 161960, vol. 2, ff. 13-28, apud Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 159-170.
Anton Crihan (n. 10 iulie 1893, Sîngerei, Imperiul Rus – d. 9 ianuarie 1993, Saint Louis, Missouri, SUA) a fost avocat, economist, politician, profesor și publicist român basarabean, membru al Sfatului Țării (1917), subsecretar de stat al Agriculturii în Directoratul General al Republicii Moldovenești (1917), deputat în Parlamentul României (1919, 1920, 1922, 1932), subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor (1932-1933), profesor la Universitatea Politehnică din Iași și la Facultatea de Agronomie din Chișinău (1934-1940). În anul 1944, Comitetul Basarabenilor l-a delegat pe Anton Crihan să plece în SUA pentru a face cunoscută lupta basarabenilor și drepturile românești asupra provinciei reocupată abuziv de Uniunea Sovietică. Vezi Alexandru Chiriac, Membrii Sfatului Țării (1917-1918): Dicționar, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001, pp. 83-85.
[9]Vezi și I.G. Duca, Amintiri politice. A murit Brătianu otrăvit de ruși?, vol. 3, Paul Editions, București, 2023, pp. 56-58.
Comentează