Actualizare geopolitică privind țările baltice: Estonia, Letonia și Lituania

08:24, 28 decembrie 2020 | | 822 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

de Radu Toma

Continuăm prezentarea unor fragmente din lucrarea Mare Nostrum – Marea Neagră și statele riverane, semnată de renumitul scriitor, analist, om politic și realizator media, Radu Toma. Volumul a fost publicat în mai 2019 și integrează parcursurile recente ale tuturor țărilor din zona Mării Negre, făcând referiri sintetice la cele mai importante resorturi ce definesc fiecare dintre statele „radiografiate”.

Capitolul 5 al lucrării este intitulat: „Când neoliberalismul “beton” se sfărâmă: UE în Est și la Marea Neagră după căderea comunismului”.
Prima secțiune din acest capitol se concentrează pe tema „Importuri geoeconomice greșite, de la Baltica, la Marea Neagră”.

*

Motto: „Trăim într-o societate în care banii sunt tot mai concentrați în mâinile unui număr redus de oameni, societate unde această concentrare de venituri și bogății amenință să ne transforme într-o democrație existentă doar în vorbe”
Paul Krugman în „The New York Times” din 3 noiembrie 2011

Am lăsat intenționat către sfârșitul acestei cărţi o temă esențială în economia ei, anume prezența și, mai ales, angajarea Uniunii Europene în Estul european şi la Marea Neagră, după revenirea Europei la frontierele ei geografice și istorice. Cu atât mai mult cu cât, în repetate rânduri, documente oficiale ale UE, dar și ale alianței militare nord-atlantice, au stăruit în afirmația că cele două instituții principale ale spațiului euroatlantic trebuie să lucreze împreună, într-o coordonare optimă, spre a-și potența eforturile și optimiza demersul lor misionar în această parte a continentului. În ultimii 20 de ani nu a existat niciun document oficial al vreunui summit al NATO să nu fi amintit și insistat asupra acestei teme, a colaborării dorită simbiotice UE – NATO în estul Europei, la Marea Neagră.

Dar, retorica oficială a fost una, iar realitatea alta.

Starea de lucruri actuală – cu Ucraina și Georgia într-un stand-by agonizant la ușa euroatlantică și, în sens invers, un Vest aparent incapabil de a se „instala” decisiv în acele două țăr – are probabil o explicație mai adâncă decât opoziția Rusiei. O explicație ce ne-o relevă, credem, coabitarea şi, mai ales, experienţa dobândită în ultimii 30 de ani a Europei de Est cu instituțiile, ideologiile și doctrinele economice ale Vestului, experienţă la care riveranii menționați de la Marea Neagră ar trebui să apeleze (1). Spre a susține această opinie vom recurge la fapte ce ni se par esențiale din această istorie recentă a est-europenilor, întorși în capitalism.

Şi tot după 1990 balticii, de pildă, au îmbrăţişat cu cel mai mare entuziasm democraţia liberală, radicalismul de piaţă şi stabilitatea macroeconomică, şi au lăsat de o parte reformarea industriilor şi protecţia populaţiei, ultima rămasă fără apărare în faţa presiunilor economice mondiale. Au ieşit la vot cu milioanele, spre a se bucura de avantajele democraţiei parlamentare. Dar, aşa cum se spune adeseori pe acolo, de atunci încoace ei nu votează cu capul sau mâinile, ci cu picioarele. Adică pleacă, emigrează. Pleacă din ţările lor, unde s-a instalat o inegalitate socială şi economică necunoscută în trecut, cu mulţi aproape de pragul sărăciei şi chiar dincolo de ea. Unde, în ultimii ani, a apărut un euroscepticism puternic, o dezbatere publică liberă despre structura birocratică de la Bruxelles, imensă, costisitoare, nefuncţională, străină de omul de rând şi ignorând particularităţile economice şi culturale ale celor trei state baltice. În egală măsură, nemulţumiri de toate felurile s-au acumulat pretutindeni, din Polonia către sudul Estului, în Bulgaria. La 9 noiembrie 1989, a căzut Zidul Berlinului dar, nu multă vreme după prăbușirea comunismului, în entuziasmul general al acelor momente istorice au apărut și primele semne despre fața nevăzută a capitalismului revenit în Est, una mai puțin atractivă. Chiar de la începuturi, un program coerent, adus grabnic din Vest, de refacere a Europei de Est după 45 de ani de management economic și financiar marxist-leninist defectuos, nu a existat. De asemenea, un Plan Marshall 2 nu a prins viaţă, politicile est-europene ale SUA au luat-o în alte direcţii. Speranța de acum 30 de ani nu s-a împlinit. A fost imposibil pentru că, la vremea căderii comunismului şi a destrămării URSS, vistieria SUA era goală. În 10 ani de după 1980, din prima naţiune creditoare a lumii, SUA deveniseră una debitoare, fostul preşedinte Reagan a îndatorat naţiunea până peste cap, cu 2,6 trilioane dolari. America nu a mai fost capabilă să genereze un nou Plan Marshall. Cu soldaţii împrăştiaţi în toată lumea şi cu neoconservatorii suflându-i în ceafă, Bill Clinton abia a reuşit să găsească 4,5 miliarde dolari pentru prietenul său, Boris Elţîn, o picătură într-un ocean de apă, 0,4% din cât a primit Europa între 1947 şi 1951, oferta sa a fost de 40 de cenţi pentru fiecare rus. După 1990, asistenţa economică şi financiară a Americii a fost minimă, cea a UE insuficientă, est-europenii, de la Marea Baltică, la Marea Neagră, au trebuit să se descurce cum au putut.

Vremuri deloc îndepărtate, ale unei conduceri autoritare de la un centru din afară, peste capul, voinţa şi interesele Naţiunii, au revenit insistent în memoria colectivă a Europei de Est.

Estonia

Estonia a avut parte de o promovare de piaţă formidabilă, ca o „fortăreaţă inexpugnabilă” a neoliberalismului economic. A ajuns exemplul favorit pentru susţinătorii austerităţii, ai adoptării cât mai grabnice a monedei euro şi ieşirii pe orice căi din criza şi recesiunea de după 2007-08 (2). Adică „redresare” pe orice căi şi cu orice costuri, iar preţul ei a fost plătit de generaţia tânără, de pensionari şi şomeri, siliţi să suporte austeritatea şi decizia pur politică de adoptare a monedei euro în 2011, în timp ce efectele recesiunii se vedeau, încă, la tot pasul. Diferenţele de venituri dintre majoritatea populaţiei şi un grup redus au ajuns uriaşe, iar plecarea la muncă în alte ţări s-a transformat în exod. Şi, se spune că ieşirea ulterioară din recesiune s-a datorat nu adoptării euro şi nici austerităţii, ci norocului geografic, ca Tallinnul să se afle la doi paşi de Helsinki. În fiecare zi 400 de ferryboat-uri transportă în Finlanda cea mai mare parte din cei 133.000 estonieni plecaţi afară (12% din populaţie), angajaţi în construcţii, servicii, IT, diferite industrii de comunicaţii şi electronice etc. (3)

Din ziua de când a fost liberă de comunism şi de prezenţa sovieticilor, Estonia s-a confruntat permanent cu un şomaj foarte ridicat (4), ajuns la procentul considerabil de 20% din forţa de muncă a ţării. Iar paradoxul Estoniei, a cărei economie este clasificată în Vest drept cea mai sănătoasă a Europei, este că Tallinnul, capitala sa, a devenit şi „capitala europeană a drogurilor”, cu 123 decese în 2011, toți tineri, la o populaţie a ţării de numai 1,3 milioane locuitori, după cum a relatat săptămânalul american „TIME”(5).

După 12 ani ca reprezentantă a Estoniei la Curtea Europeană de la Bruxelles, din octombrie 2016, doamna Kersti Kaljulaid este preşedintele ţării. O susţinătoare ardentă a unităţii UE, regretă Brexitul şi speră ca Macron, cel al câtorva francezi şi refuzat de 72% dintre ei, să poată repara „paguba” pricinuită de Londra (6). Prudentă atunci când discută despre măsurile protecţioniste în comerţul mondial ale preşedintelui american Donald Trump,  Kaljulaid este un produs de top al neoliberalismului liberal, anti-trumpistă, anti-Rusia, pierdută în retorici pro UE, pro NATO, proglobaliste. În rest, nimic de substanţă despre propria-i ţară, despre inegalitatea ieşită din proporţii a veniturilor de acolo, nimic despre mega şomajul naţional, cronic; nimic despre mai recentul euroscepticism de masă, nimic despre nevoia de redresare a pieţei naţionale a muncii şi stăvilirea hemoragiei emigrărilor; nimic despre oportunităţile apreciabile oferite, pe mai departe, de marea piaţă ex-sovietică, de alături etc. Un demers prezidenţial încropit din cioburi de doctrină economică neoliberală, ranchiune istorice şi strategii mioape ale unui lider mic, patetic, dintr-o ţară mică aşezată lângă un colos geografic, politic, economic, nuclear etc. O altă declaraţie de vasalitate faţă de Vest, copy-paste după modelul România 2004-2019, a tocmiţilor Băsescu şi Iohannis.

Bruxellocrata Kaljulaid  şi-a fixat ca obiectivul nr.1 al mandatului ei să creeze în Estonia prima „societate digitală” din lume. O societate, deci, unde toate: emigrarea în masă, şomajul endemic, inegalitatea indecentă a veniturilor, sărăcia necunoscută în trecut, euroscepticismul, anti-trumpismul, anti-putinismul, rusofobia în general, consumul letal de droguri etc. toate acestea, dar absolut toate, să fie digitalizate…

Letonia

Aplaudată de Banca Mondială ca „un mediu de afaceri prietenos”, Letonia a fost prezentată drept o poveste de succes neoliberală, un „model”. Dar, afirmă economişti occidentali, în realitate a fost vorba de un experiment ce nu trebuia urmat de nimeni, colapsul economic al acestei ţări de după prăbuşirea financiară din 2008 a fost fără egal în tot Estul (7). Emigrarea populaţiei a scăpat de sub orice control, un procent de 14% din populaţie a părăsit ţara din 2004, de la intrarea în UE încoace. În ultimii şapte ani, 78.692 de persoane au emigrat numai din Riga în străinătate, potrivit datelor comunicate de Biroul central de statistică al ţării (8). „Se răresc oamenii, se răresc problemele”, şuşotesc guvernanţii ticăloşi, „vă votăm nu cu mâinile, ci cu picioarele”, spun letonii porniţi la drum spre alte locuri, iar plecările plus numărul foarte redus al naşterilor, zic demografii şi universităţile, echivalează cu un fel de eutanasie demografică, ce ar putea duce la extincţia naţiei. Şi într-adevăr, statisticile consemnează că, de la 2,66 milioane în 1990, populaţia Letoniei a scăzut dramatic, cu aproape 30%, la 1,9 milioane la 10 noiembrie 2018, şi se prognozează pentru 2050 cifra de 1,6 milioane, adică o diminuare cu 40% din stocul de populaţie din 1990 (9).

Departe de a fi un „model” şi o poveste de succes, neoliberalismul adus de UE în Letonia s-a dovedit o calamitate.

Austeritatea economică şi financiară propusă de Bruxelles aspiranţilor de la Marea Neagră la aderarea în structurile euroatlantice, a fost însoţită, în cazul Letoniei anilor ’90, de destructurarea industrială şi transformarea acelei ţări dintr-o realitate trecută funcţională, într-un experiment socio-economic cu finalitate viitoare necunoscută. Ieşită din fosta Uniune Sovietică fără datorii, cu un capital imobiliar consistent, dar „al nimănui”, adică vechea proprietate de stat socialistă rămasă nepăzită în mijlocul uliţei şi numai bună de prăduit, şi cu o populaţie foarte educată, Letonia a fost privatizată de foştii ei politicieni şi de capitalul străin. „Bula imobiliară” importată din America în 2006-2008 a îmbogăţit băncile occidentale şi i-a azvârlit pe clienţii falimentaţi de sistem în stradă. INET, ONG al lui George Soros, a fost adânc implicat în ce a mai rămas din domeniul public. Cleptocraţia letonă a fost şi rămâne pe deplin fidelă economicului neoliberal, austeritatea impusă forţat, ca şi alături, în Estonia, nu a oferit vreo soluţie magică şi a rămas un alt „triumf” trist al globalizării în estul Europei.

Cum au reuşit în Letonia noii beneficiari politici să convingă lumea să voteze pentru neoliberalism? Speriind-o. Prostind-o că alternativa ar fi revenirea la stalinism, la deportări în Siberia. Că invazia rusească este posibilă în orice clipă, că, citiţi bine, „Putin şi evreii vor veni şi vor fura totul”, au spus antisemiţi şi naţionalişti letoni ţinuţi aproape… de evreul George Soros (?!), de oamenii şi societăţile sale „deschise” din Letonia, ca de altfel oriunde a mers cacialmaua,  în Estonia, Ucraina, România, Bulgaria, sau în alte părţi (10).

La aproape un deceniu după independenţă, „topirea” economică a generat cazuri fără precedent istoric în Letonia, de revolte locale spontane ale foametei. A devenit limpede că austeritatea impusă din afară a adus şi în acea ţară declinul.

Letonia a consemnat în 2007-08 una dintre cele mai serioase crize economice din lume. În egală măsură,  ea a fost însoţită de una demografică, iar introducerea monedei euro a fost pretextul principal pentru strângerea, pe mai departe, a curelei. „Reformele economice prietenoase” venite din Vest au creat un model nou de cleptocraţie – localnici şi străini strâns uniţi de taina ieşitului, noaptea, la furat împreună. În stilul „băieţilor de la Chicago”, din Chile în anii ‘80 trecuţi, experţii din Georgetown, un cartier al Washingtonului,  ajunşi în Letonia, au procedat la fel: au demolat securitatea socială şi industriile, iar guvernarea au arendat-o colaboratorilor locali. Noile zeităţi păgâne, cu statui şi altare de rugă şi sacrificii în toate cotloanele ţării (ATM machines), au fost economia de piaţă liberă şi democraţia liberală. Intrată pe mâna băncilor, capitalului străin şi a cleptocraţiei, imobiliara, taxată blând pentru proprietarii ei, a fost scoasă la vânzare pentru populaţie la preţuri exorbitante, mult mai mari decât valoarea de piaţă – vezi România 2007-2009. În schimb, munca şi industriile rămase au fost impozitate drastic, uneori cu 59%. A fost, spun letoni şi străini, un experiment economic scăpat de sub control, mai rău decât o invazie militară străină. Când au vorbit de Letonia, neoliberalii au numit austeritatea şi emigrările „stabilitate”, ba chiar şi creştere economică şi refacere, atât timp cât oamenii nu s-au plâns, sau nu au pretins energic o alternativă…

Între timp, viaţa politică a Letoniei a fost şi continuă să fie dominată de oligarhi, corupţie, trafic de influenţă, controlul instituţiilor democratice, al presei etc. Rusia, prin partidul etnic Harmonia al ruşilor letoni, puternic în Parlament, afaceri, societate, media, cultură şi, mai ales, în relaţiile externe, rămâne permanent o alternativă la guvernare. O alternativă la grupările politice pro UE, pro NATO, pro Vest în general.

Să vină pericolul cel mare pentru Letonia dinspre Rusia? La Riga, dar şi la Washington, experţi realişti bănuiesc pe altcineva. Ei spun că în acea ţară corupţia a atins niveluri care o scot din domeniile juridic şi economic şi o fac o problemă de securitate naţională. În timp ce politicienii naţionalişti îi acuză pe ruşii letoni că are fi o Coloană a V-a a Moscovei, la Riga au fost publicate mărturii şocante, că pericolul adevărat îl constituie oligarhii, cei care, urmărind un profit personal, deturnează democraţia şi slăbesc instituţiile statului. Mulţi se tem că Rusia ar putea destabiliza Letonia folosind media rusească spre a stârni populaţia rusă din Letonia, considerabilă ca număr (11), dar dovezile menţionate sugerează că elitele locale, lacome fără măsură, ar fi cele pregătite, în orice clipă, să demoleze statul leton (12).

Lituania

De la dobândirea independenţei în 1990, Lituania a cunoscut transformări post-comuniste majore şi o serie de tranziţii în domenii diferite. Republica sovietică de pe vremuri a devenit un stat democrat şi liberal, fostul stat socialist a ajuns un membru al NATO şi Uniunii Europene, cu o economie de piaţă etc.

Şi, contrar tuturor aşteptărilor, tot din 1990 şi până în prezent, dintr-o ţară stabilă, cu o fostă economie funcţională, un produs intern brut rezonabil, cu problemele imobiliarei, asistenţei sociale şi a celei medicale rezolvate, cu un nivel de trai decent la oraşe, dar şi la sate, a devenit una a pribegiei, de emigrare masivă, cu o populaţie inertă, dezinteresată de UE, NATO, partide şi politicieni şi trăind, nu puţini, la limita sărăciei, şi cu o clasă politică prezentă zilnic în tribunale, pentru corupţie.

Plusurile politice menţionate la început au impus costuri dramatice.

În ultimii ani migrarea netă din Lituania a fost cea mai ridicată din toată Uniunea Europeană, depăşindu-le chiar şi pe cele din România şi Polonia (13) şi, din cauza emigrărilor extinse din rândurile tineretului, această ţară consemnează cea mai rapidă rată de îmbătrânire a populaţiei din toată Europa. Se înţelege că aceste mişcări demografice continuă să aibă consecinţe drastice în ce priveşte piaţa forţei de muncă, sistemul de securitate socială şi, în ultimă instanţă, dezvoltarea economică. Austeritatea a generat o criză demografică continuă, de proporţii, prognozele arată că, de la 3,69 milioane în 1990, populaţia ţării va scădea la 2,82 milioane în 2030, o diminuare procentuală de 24%. Redresarea pe termen lung pare a fi compromisă, în ciuda retoricii optimiste a politicienilor despre ameliorarea performanţelor macroeconomice. De pildă, satele au pierdut peste 50% din locuitori, plecările s-au transformat într-o adevărată depopulare, mediul rural lituanian a ajuns o lume în declin, a celor în vârstă, cu un nivel economic înţepenit în incinta sărăciei (14).

Mobilitatea liberă de orice control a populaţiei, atât de ridicată în slăvi de Proiectul european, în realitate a generat o instabilitate periculoasă, cu consecinţe serioase, la periferia estică, lituaniană, a Europei. Astăzi, Lituania este susţinută de importul forţat al monedei euro şi de exportul emigranţilor săi. Emigrările de amploare au determinat guvernarea să caute soluţii pentru menţinerea populaţiei în ţară, la 1 decembrie 2018 a fost adoptat un plan naţional pe termen lung, pentru perioada 2018-2030 vizând în principal tineretul. Sunt prevăzute subsidii, şcolarizări gratuite, programe de lucru flexibile, scutiri substanţiale de impozite pentru viitoarele pensii bla, bla, bla. Dar, scepticismul faţă de aceste programe este general. Experţii şi publicul spun că ele sunt greoaie, birocratice,  că seamănă cu experienţele eşuate ale trecutului, că sunt „un pachet de documente născute moarte”, elaborate de o gaşcă de birocraţi în slujba politicienilor, a afirmat un viitor candidat la alegerile prezidenţiale din 2019 (15).

În aceste condiţii, fosta criză a economiei planificate din vremea socialismului s-a transformat într-o criză actuală, aproape perpetuă, a economiei de piaţă liberă, neplanificate, din vremea capitalismului (16). În ciuda unor performanţe economice serioase, productivitatea muncii este de numai două treimi din media celei vest-europene, din pricina calificării profesionale şi a calităţii muncii, mai scăzute. Inegalitatea salariilor, contribuţiile sociale foarte ridicate şi reglementări stricte ale pieţei muncii fac ca aproximativ 17% din populaţie să trăiască într-o sărăcie relativă, cu un venit sub 50%  din cel mediu, femeile, tinerii şi cei în vârstă sunt afectaţi în mod deosebit  (17). După ani de declin, comerţul ilegal cu alcool şi ţigări este iarăşi în creştere, după cum a relevat un studiu al Institutului lituanian pentru piaţa liberă, de la Vilnius. În 2017 economia subterană a preluat un procent ridicat din piaţa naţională de băuturi alcoolice şi tutun, de 24% (18). În ciuda numeroaselor stimulente, investitorii străini sunt ezitanţi, ca o consecinţă piaţa naţională a mâinii de lucru „a îngheţat”, sondajele de opinie publică arată că mulţi lituanieni sunt dezamăgiţi de climatul social şi psihologic existent în ţară (19).

În câteva cuvinte, dificultăţile şi nereuşitele anterioare, cauzate de megalărgirea UE în 2004 în 10 ţări şi de aderarea propriu-zisă, au fost înlocuite în prezent în Lituania de eşecurile sociale aduse de austeritatea neoliberală.

În mai 2009, fosta comisară UE pentru buget şi finanţe, Dalia Grybauskaite, a fost aleasă preşedintă a Lituaniei. Alegerile au provocat un val de critici în ce priveşte viaţa politică a ţării, s-a accentuat opinia că lipsesc liderii de marcă. În acel 2009, încrederea publicului în guvernare a fost cea mai scăzută din toţi cei 20 de ani anteriori, partidele luate toate împreună reuşiseră să adune un procentaj ridicol de membri, de numai 2,8% din totalul populaţiei, iar prezenţa la vot la prezidenţiale a fost cea mai scăzută din toată UE. Cu o preşedintă bruxellocrată, la fel ca şi în cazul Estoniei, este lesne de înţeles că şi Lituania a urmat necondiţionat politicile UE, inclusiv cele economice. În consecinţă, şi în această ţară planurile de combatere a crizei au avut ca rezultat creşterea taxelor şi impozitelor, reduceri drastice ale cheltuielilor publice şi beneficiilor sociale, la fel diminuarea numărului de angajaţi ai statului. Spre deosebire de Tallinn însă, Vilniusul a făcut o schimbare ceva mai accentuată de politică economică externă şi a adoptat o atitudine mai pragmatică faţă de unii vecini estici, Belarus şi alţii, întrucâtva şi Rusia  (20). Grybauskaite, aşa cum îi şade bine unui bruxellocrat zelos, nu se numără nici printre fanii lui Donald Trump (21).

În ultimul an, administraţia Grybauskaite a făcut eforturi vădite să integreze Lituania în modelul de democraţie de piaţă liberă şi sistemul de valori occidentale promovate de instituţiile UE. Totuşi, intrigile şi manevrele politicianiste locale şi reformele tărăgănate au avut consecinţe nefavorabile asupra managementului politic. Apatia şi îndepărtarea publicului de procesele politice s-au adâncit, la fel participarea cetăţenilor la treburile civil-administrative. Criza şi recesiunea au accentuat aceste tendinţe negative, bugetul naţional s-a diminuat. Deficitul sectorului public a crescut, s-a „consolidat”. La fel şomajul. Succesele politicii de austeritate în Lituania, succese clamate de politicieni şi economişti neoliberali din ţară şi din UE, sunt puternic contestate de consecinţele ei sociale şi economice, cum ar fi datoria naţională în continuă creştere, emigrarea, lipsa de lucru – în anul 2017 şomajul a fost de 7,3% din populaţie – schimbarea demografică negativă, inegalitatea puternică a veniturilor în mediul urban, excluderea socială şi sărăcia îndeosebi în cel rural, cât a mai rămas din el, de deteriorarea sistemului de sănătate, mizeria şi criza financiară perpetuă a oamenilor de rând. Mai mult, în Lituania se vede, probabil, cel mai bine din tot Estul, că politica de austeritate  permanentizată contravine cu principiul fundamental al „Europei sociale” obsesiv trâmbiţat de Bruxelles, dar şi cu democraţia reprezentativă, cea care aşează pe primul loc rolul statului de garant al bunăstării cetăţenilor.

În Lituania, 2017 a fost precedat de un an de tulburări politice, toate partidele au dat semne de instabilitate ceea ce, consideră analişti occidentali, ar putea influenţa guvernarea democratică a ţării (22). Stabilitatea ei politică se confruntă cu un absenteism la urne foarte ridicat, şi cu o apatie pronunţată în ce priveşte participarea populaţiei la orice fel de acţiuni, sociale, sau administrative, şi toate astea în preajma alegerilor triple din 2019, prezidenţiale, locale şi pentru Parlamentul Europei. Pe de altă parte, însă, aceeaşi societate lituaniană amorţită a respins energic garantarea de drepturi legale pentru grupurile sexuale minoritare. O lege nouă, adoptată în 2017, defineşte limpede familia ca o uniune dintre un bărbat şi o femeie, LGBT-iştii din Vest sunt dezamăgiţi şi neliniştiţi de această „discriminare” ivită surprinzător în docila Lituanie…

În pofida creşterii economice consemnată de Banca Lituaniei la 3,3% în 2017, problema inegalităţii socio-economice a devenit extrem de serioasă. Diferenţa de venituri în această ţară este una dintre cele mai mari din UE, 20% din bogaţii ei câştigă de cinci ori mai mult decât 20% din săracii ei. Şi în anul următor corupţia a continuat să ia „partea leului”, a implicat politicieni de top din patru din cele şase partide reprezentate în Parlament, şi manageri din instituţiile publice, 48% din populaţie crede că aceasta este problema cea mai presantă a ţării.

După colapsul financiar din 2008, guvernanții Lituaniei au presupus că au aflat soluția de a înlătura toate greutățile produse de criză, austeritate, șomaj și emigrarea masivă. Sub sloganul „Nu este numai un loc de muncă, dar și o vocație” pus la Vilnius și pe toate drumurile, au introdus serviciul militar obligatoriu și au trecut la militarizarea țării (23), în realitate o manevră pentru a menține loială populația muncitoare, în absența unor stimulente materiale reale. Desigur, s-a spus că cetățeanul lituanian a fost făcut soldat pentru a apăra Lituania împotriva „celuilalt”. Un „celălalt”– ghiciţi cine? – care de 28 de ani nu mai apare. Dar, această manevră de deturnare a atenţiei publice a avut un rezultat neaşteptat, lituanienii au ieşit cu zecile de mii pe străzi, prima oară la Kaunas la 14 mai 2010, sub anti-sloganul „Nu vom servi” nici statul neoliberal, nici Armata şi nici patronii.

În Lituania, ca și în alte părți din Est, supraviețuiește, încă, hegemonia unui Vest delegitimizat de propriul său export excesiv de democrație liberală și neoliberalism economic.

Note

(1) Scriind despre repartizarea bogăţiei, ca una dintre cele mai discutate şi disputate teme actuale, economistulfrancez Thomas Picketty a calculat că fondurile UE către țările din Est sunt mai mici decât profiturile obținute acolo de marile companii occidentale, profituri care sunt, apoi, „repatriate” înVest, vezi autor citat, Le Capital au XXIe siècle, Seuil, Paris, 2013, 976 pages;

(2) Notermans, Ton, An Unassailable Fortress? Neo-Liberalism in Estonia. Localities Series, Vol. 5, 2015, pp. 103-138, The Tallinn School of Economics and Business Administration, Tallinn University of Technology, Estonia;

(3) Sippola, Markku, Destroying Estonia, CounterPunch,[email protected], October 24, 2011;

(4) Presis, Kristina, Unemployment and neoliberal politics in Estonia: success or failure?, Aalbord Universitet Project Library, Denmark, June 2012, 59p.;

(5) Lewis, Mark, Why Europe’s Healthiest Economy Has Its Worst Drug Problem, TIME, Jan. 21, 2015;

(6) Vidalon, Dominique, Macron’s popularity falls further in September: polls, September 23, 2018, Reuters;

(7) Sommers, Jeffrey; Hudson, Michael, Latvia’s Economic Disaster as a Neoliberal Story: A Model?, michael_hudson.com, January 3, 2013;Latvia provides no magic solutions for indebted economies, The Guardian, UK, 20 December 2010. Vezi şi Jeffrey Sommers; Charles Wolfson, editors, The Socio-Economic Costsof the Neoliberal Baltic Models, Routledge, London, 2014, 218 p.;

(8) Nearly 80,000 people have left Riga to live elsewhere in the last seven years, Baltic News Report, September 17, 2018;

(9) Vezi Latvian Population 1950-2018, Worldometers, Nov. 10, 2018;

(10) Hudson, Michael, The case of Latvia: Is it a success story, or a neoliberal disaster?, michael_hudson.com, October 5, 2015;

(11) Recensământul din 1989 a consemnat că etnicii ruşi au reprezentat în 1989 un procent de 34% din populaţia Letoniei în 1989, vezi datele în Всесоюзнаяпереписьнаселения 1989 года. Национальный состав населения по республикам СССР (în limba rusă), demoscope.ru,2010-03-16. Ei sunt stabiliţi îndeosebi în oraşe – 42,6% din populaţia capitalei letone, Riga, în 2008, procentajul citat se referă numai la cei cu un singur părinte rus;

(12) The Three Little Oligarchs: Latvia’s Corruption Scandal, Foreign Policy Research Institute, Washington, D.C., şi IR Magazine, June 2017, Riga;

(13) Genelyte, Indre, Lost in Mobility?Labour Migration from Baltic Lithuania to Sweden, Linköping University, Sweden, Linköping Studies in Arts and Sciences No. 745, 2018, p. 11;

(14) Ubarviciene, Rütaş; Maarten van Ham, Population decline in Lithuania:who lives in declining regions and who leaves?, Regional Studies, Regional Science Journal, Volume 4, 2017, 5 May 2017, pp. 57-79;

(15) Jegelevicius,Linas, Lithuania makes another attempt to stem emigration, ease youth’s employment, Baltic News Network, September 27, 2018;

(16) Juska, Arunas; Woolfson, Charles, Austerity, labour market segmentation and migration: A case study of neoliberal Lithuania, Industrial Relations Journal, Hoboken, New Jersey, 23 June 2015, pp. 173-258, Wiley Online Library;

(17) OECD Economic Surveys: Lithuania 2018, OECD Publishing, Paris, June 2018, 55 p., p. 6;

(18) Shadow Economy in Lithuania: A Boost in Illegal Alcohol and Tobacco, 4LIBERTY.EU,December 28, 2017 (Online);

(19) OECD, loc. cit.;

(20) Martin, Michelle, Lithuanian president compares Putin to Hitler and Stalin, Reuters, June 22, 2014;

(21) Boffey, Daniel, François Hollande leads attacks on Donald Trump at EU summit, The Guardian, 4 February 2017; Walker, Peter, EU leaders round on Trump and reject May’s bridge-building efforts,„The Guardian”, 4 February 2017;

(22) Nations in Transit 2018 Lithuania, Freedom House Report;

(23) Brehmer, Noah, ,‚Hard Times’:Crisis and‚discourses of discontent’ in a post-communist society, LEFTEAST blog, 17 June 2016;Fontolan, Stefano, The drive of NATO militarization in Eastern Europe, Geopolitica.info, Centro studi di geopolitica e relazioni internazionali, 17 February 2016;

Facebook Comments